Martora

A trai viata ca martor al timpului tau nu e la indemana oricui. Exista persoane care au aceasta vocatie si in plus pe aceea de a-i converti pe altii sa devina martori. Monica Lovinescu e una dintre ele, neindoielnic. M-am gandit la acest lucru si in urma cu cateva luni, cand am recitit cartea Adrianei Georgescu, La inceput a fost sfarsitul, aparuta in 2004 in versiune engleza la Editura Memoria, in traducerea excelenta a lui Dan Golopentia, cu sprijinul Lidiei si a lui Guy Bradley, si prefatata, la fel ca in versiunea initiala, de Monica Lovinescu. Citisem prima oara cartea chiar la indemnul Monicai Lovinescu, in prima editie, in franceza, la a carei aparitie, in anul 1951 la Paris, ea avusese un rol esential: o ajutase pe curajoasa si incercata eroina si autoare a cartii sa scrie textul in franceza, sperand ca marturia unei persoane scapate ca prin minune din cosmarul anchetelor Securitatii si care putea depune marturie despre cum s-a petrecut preluarea puterii de catre comunisti in Romania avea sa zguduie lumea vestica. Ca nici pana azi ea nu se lasa zguduita, din motive pe care le veti gasi explicit prezentate in Jurnalul* anilor 1994-1995 e un lucru pe care, cei care am trait chiar si putina vreme in tari cu traditie intelectuala de stanga comunista puternica, l-am putut constata in diferite imprejurari, cu uimire, cu tristete, cu deznadejde uneori. E insa timpul de a face o analiza la rece a lucrurilor, mult mai profitabila decat lamentarile de ocazie, si de a urmari cum s-au creat totusi niste brese in acest zid opac, chiar in anii de care se ocupa jurnalul Monicai Lovinescu. Cine il va citi va gasi nu doar premisele unei dezbateri, ci si o substantiala bibliografie a subiectului. Caci Monica Lovinescu apare din Jurnal ca o pasionata cititoare si comentatoare a tot ce s-a scris despre comunism in anii 1994-1995, cea mai importanta dintre aparitiile acelei perioade fiind fara indoiala cartea lui François Furet, Le passe d'une illusion, tradusa apoi si in romana la Editura Humanitas. In plus, ea urmareste dezbateri televizate, filme, interventii in presa, conferinte, colocvii si citeste memoriile, marturiile care se publica in tara. E evocat adesea Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu-Longin si e laudata initiativa Anei Blandiana de a implica si Consiliul Europei in edificarea Memorialului Sighet. Azi, dupa zece ani de la aceste pagini de jurnal, bibliografia pe care el o evoca a crescut substantial, dar timpul "dumiririi" nu pare a fi sosit pentru unii, interesul altora fiind ca el nici sa nu soseasca vreodata.

Oricum, apartine stilului personal al Monicai Lovinescu de a-si spune parerea fara menajamente, tonul ei fiind mereu raspicat si pledoaria sa pentru memorie neobosita. Asta in contrast cu tonul pe care il dadeau in acelasi timp autoritatile romane, grabite sa stearga cu buretele un trecut de care le legau prea multe amintiri urate si preocupate sa controleze un prezent care, prin multe date, le favoriza. Mi se pare demna de subliniat, de altfel, observatia Monicai Lovinescu privitoare la faptul ca deceptia anilor post 1989 e generala in lumea estica. "Nu doar "celula romaneasca" n-a tinut sub totalitarism, ci "celula omeneasca". Aici se insala analistii romani - spune ea - cautand doar in arhetipurile locale vinovatia mentalitatii postcomuniste; nu vom intelege nimic rezumandu-ne la "moftul roman". De aceea, sustine ea, analiza trebuie dusa mai intai asupra trunchiului comun." Perioada de care se ocupa Jurnalul e si cea a intoarcerii in Romania dupa o lunga absenta fizica, dar o niciodata intrerupta participare la viata ei, a celor doi protagonisti ai cartii, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Pentru ca, discret, dar eficient, paginile cu insemnarile zilnice il includ pe partenerul de o viata si ii acorda locul meritat in aceasta exemplara participare in doi, adesea complementara, la un proiect existential ce include nu doar implicare politica (intre altele, si pentru ca politicul e vazut ca o dimensiune esentiala a vietii intelectuale, de unde si comentarea atitudinilor si faptelor prietenilor, colegilor sau ale altora din aceasta perspectiva, in primul rand), ci si multe pasiuni comune: muzica, prietenia (care e si ea o vocatie a celor doi), lectura, dezbaterea de idei. Recunoscuta ca atare, aceasta punere in acord aduce, cred, un plus de celebritate celor care aveau sa fie primiti, in tara lor, triumfal. E, de altfel, perioada in care lui Virgil Ierunca i se publica in franceza, in Franta, cartea despre cel mai ingrozitor experiment concentrationar din perioada comunista, Fenomenul Pitesti, prefatata de Furet (istoria aparitiei cartii e relatata pe larg), si in care apare, cu succesul binemeritat, la Humanitas, volumul Dimpotriva.

Anii de lungi ascultari in clandestinitate a vocilor lor, care de multa vreme stabileau ierarhii valorice si cote de moralitate, dar si cartile publicate la Humanitas, prin care isi anticipasera sosirea, reputatia de care se bucurau in lumea scriitoriceasca, mai intai printre cei ce le datorau in parte succesul sau chiar putinta de exprimare - iata doar cateva dintre premisele bune ale unei recunoasteri ce, in sfarsit, se putea exprima la scena deschisa in timpul acestui voiaj romanesc cu lansari de carte, conferinte ovationate, intalniri cu oameni din toate generatiile, prieteni regasiti, emisiuni televizate. Sa nu-i uitam pe prietenii pe care Jurnalul ii evoca cel mai adesea, unii mai vechi, altii mai noi, dar pomeniti cu egala afectiune, cu o admiratie de inteles: Gabriel Liiceanu, care ii insoteste cu o grija aproape filiala si care e si organizatorul inspirat si - se intelege din text - comentatorul plin de umor al acestui turneu, Horia-Roman Patapievici, Nicolae Manolescu (ca sa nu-i pomenim decat pe cei mai celebri si, as spune, neconditionat iubiti, pentru ca ei sunt mai multi). E destul sa mai amintesc bucuria atenta cu care Monica Lovinescu urmareste in acei ani inceputul carierei literare a lui Vlad Zografi, primele succese publice ale lui H.-R. Patapievici (relatand insa detaliat si istoria, oarecum emblematica pentru epoca, a capitanului Soare). Recepteaza, in acelasi timp, cu promptitudine si interes mesajele de diverse tipuri (telefoane, scrisori, sosiri intempestive) si interventiile scrise ale celor doua scriitoare care conduc revista 22: Rodica Palade si Gabriela Adamesteanu (a carei Dimineata pierduta Monica Lovinescu ar dori-o tradusa cat mai repede in Franta, alaturi de Adio, Europa a lui I.D. Sirbu). De o atentie constanta, nu lipsita de unele accente critice in ce priveste capacitatea de conectare prin literatura la realitatea politica, se bucura optzecistii. Monica Lovinescu crede ca "literatura (romana, se intelege) va reinvia numai recuperand ce a fost tacut si interzis in ultima jumatate de veac". E apreciat Dan C. Mihailescu ("cu care ne aflam mereu in concordanta de umor si de idei"), pentru numerele interesante din LAI. Cercul prietenilor din tara se completeaza cu cel al prietenilor din Franta. In primul rand, Mihnea (Berindei) si Marie-France Ionesco, dar si nume mai putin celebre, prieteni, prietene de nadejde. Umbra batranetii si a mortii atinge anturajul imediat ("timpul s-a ursuzit si subtiat" - spune Monica Lovinescu), nu lipsesc deziluziile (una dintre ele se numeste Goma, care publica in acest timp propriul Jurnal), e, mai ales, momentul critic cand incep sa dispara cei cu care esti deprins sa-ti traiesti viata, sa o imparti.

Printre ei, doi dintre cei celebri si apropiati mor chiar in acei ani: Eugen Ionescu si Emil Cioran. Pierderi importante, dupa cea a lui Mircea Eliade. Cunoscuti indeaproape, admirati, deplansi atunci cand boala ii imprejmuie, aparati, in cazul lui Eliade si Cioran (fara a fi totusi scuzati), in fata atacurilor pe care le-a declansat extremismul lor de dreapta din tinerete, dovedit azi (negat de Eliade chiar si fata de cei mai apropiati, cum rezulta din jurnalul Monicai Lovinescu), atacuri pe care Monica Lovinescu le compara cu lipsa de interes pentru procesul, fie el si doar moral, al extremismului de stanga comunist. De retinut paginile despre inmormantarea lui Eugen Ionescu (si de pus in oglinda cu relatarea lui Gelu Ionescu din Copacul din campie) si a lui Cioran, marturii pretioase, as zice, pentru istoria literara, pentru felul in care se implica autoritatile franceze si romane, pentru cum reactioneaza presa. Dincolo de acestea, vibreaza atmosfera unui Paris in care romanii eliberati de dictatura sunt tot mai des prezenti. Ca si in alte carti ale Monicai Lovinescu, avem in acest jurnal un parametru destul de exact al acestor "miscari" care cuprind studenti si doctoranzi, scriitori, oameni politici, profesori, critici de arta, atrasi, o mare parte dintre ei, de casa din apropierea statiei Rhin-Danube (nu intamplator, imaginea ei de pe coperta leaga intre ele diferitele volume ale Jurnalului) unde, cu o generoasa disponibilitate, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca asculta, se mira, sfatuiesc, constata, incurajeaza, ajuta, critica, recepteaza mesaje, asculta muzica, raspund la telefoane, se entuziasmeaza pentru cate un proiect de teza, de carte, pentru cate o idee sau actiune politica, pentru o traducere in plus a unui roman in franceza, pentru un succes cum e cel al intrevederilor Cioran-Liiceanu (carte si film), pentru fiecare bresa care se face in zidul ce a despartit Occidentul de Europa estica, pentru fiecare pas spre normalitate. Nu lipsesc ingrijorarile pentru ce se intampla in tara si Jurnalul acestor ani e un reper extrem de important pentru implicarea intelectualilor romani in politica: cum e gandita aceasta implicare, care sunt succesele si infrangerile si, in mare masura, limitele ei, care sunt conditiile istorice in care ea are sau nu loc. Atitudinea Monicai Lovinescu este una constant intransigenta in fata pactizarii cu adversarul, nu a fost si nu este omul jumatatilor de masura, iar un jurnal iti da dreptul, prin caracterul lui deschis subiectiv, sa spui lucrurile asa cum le gandesti, chiar daca vei starni adversitati si nemultumiri. Lumea Romaniei anilor 1994 -1995, de care ne desparte, iata, un deceniu, pare mai vie, mai dilematica, mai putin blazata si mai putin dispusa decat cea de azi sa colaboreze pentru un avantaj sau altul (material sau simbolic) cu puterea excomunista. Batalia pentru schimbare parea sa ne priveasca atunci pe toti, socul revolutiei nu trecuse inca, reintrarea in vechile deprinderi era mai putin marcata, preocuparea pentru moralitate, inca o preocupare. E o punere in oglinda care ne reconforteaza, pe de o parte, ne da de gandit si ne ingrijoreaza, pe de alta.

Exista in acest Jurnal si un punct de fuga: imaginea Monicai pe o plaja la mare, la Mangalia, in prezenta mamei. Imaginea ti se intipareste in minte emblematic. O intalnire cu trecutul imposibila altfel decat in amintire, o avansare spre un taram fericit, o posibila inchidere peste o rana niciodata vindecata in realitate. Cum se stie deja, din carti anterioare ale Monicai Lovinescu, mama, profesoara de franceza, intelectuala de elita, avea sa piara in inchisoare refuzand sa sacrifice libertatea fiicei pentru a sa ("i-a daruit - spune Monica - libertatea de a se purta dupa firea ei"). In anii aceia duri, Monica o astepta la Paris: nadajduind, pregatise in detaliu camera in care va locui, nu isi putea imagina lovitura ce o astepta. Timpul va transforma socul de atunci intr-o povara interioara greu de dus. De aceea, orice semn care o invie, orice urma care o evoca e prilej de a vorbi despre ea cu infinita dragoste si admiratie, cum fac si cei care au cunoscut-o si mai pot depune azi marturie. E poate si sursa cea mai importanta a sentimentului unei datorii de implinit, pe care atat de putini il pot consecvent si la fel de exemplar realiza in fapta ca Monica Lovinescu. Poate pentru ca ea stie mai bine decat oricine care e pretul libertatii. De aceea, cred, a putut fi intotdeauna neinfricata, neobosita. Daca depinde, cum spune ea, de fire, atunci aceste lucruri ii stau in fire. Marea pe care o evoca adesea in Jurnal pare insasi metafora acestei libertati, ca o deschidere spre sine. Mi-a placut sa citesc acele pagini in care evoca inaintarea spre larg, kilometrul strabatut spre el, ca o sageata spre necuprindere. Sunt mai multe locurile din Jurnal in care autoarea lui paraseste notarea evenimentelor marunte sau insemnate pentru a se intreba asupra rostului acestei indeletniciri, cuprinsa de indoieli sau pentru a se lasa furata de analiza unei stari, a unei impresii. Acest recul - ca si contrapunctele ironice sau amuzate - face textul sa respire, ii dau un reflex special, evocand momentul in care ziua se prelungeste printr-un interval al scrisului, in care timpul se reinvesteste cu sens si se transforma in urma.

Monica Lovinescu, Jurnal, 1994-1995, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004