Mary Stuart și acarul Păun

Doina Papp | 21.01.2025

Fără ezitare, autorul și regizorul par a se situa de partea acarului Păun, bietul funcționar Davidson. În absența democrației, acesta nu are decât drepturile supusului.

Pe aceeași temă

În montarea monumentală de la TNB cu Mary Stuart de Robert Icke, în viziunea robustă a neobositului Andrei Șerban, concluzia privind confruntarea istorică a celor două regine legendare, Maria Stuart a Scoției și Elisabeth I-a a Angliei, via Schiller, e tranșată de un secretar neînsemnat, pe nume Davidson. În mâna acestuia se află în final actul condamnării lui Mary Stuart, care îi frige palmele și despre care regina Elisabeth va pretinde că nu era destinat executării. Cu silueta lui plăpândă și șapca pe ochi, actorul Ciprian Nicula, tremurând ca varga, trăiește în această scenă memorabilă deruta/frica supusului pe umerii căruia stăpânul/regina va transfera în final răspunderea. Duelul replicilor și perfidia acesteia schimbă perspectiva asupra evenimentelor anterioare și ulterior destinele celor din anturaj, iar pentru public drama personală a acestei femei, aflate într-o situație fără ieșire, împovărată de sarcinile coroanei și în același timp sub presiunea rudeniei de sânge cu acuzata, dobândește à rebours, alte conotații.

Invocata eroare de comunicare, inventată și pusă în seama lui Davidson, care falsifică adevărul, îl trimite pe acesta la moarte, are menirea de a salva în posteritate imaginea reginei, așa cum ne-o livrează pozele din manualele de istorie (splendid costumul creat de Corina Grămoșteanu). Ea pășește acum ostentativ demnă în tăcerea mulțimii din jur, de ieri și de azi, obligată să accepte și să aplaude virtuțile coroanei regale. Doar că proverbialul guler scrobit nu poate șterge vinovățiile și nici acoperi imaginea chinuită de pe chipul femeii care și-a înlăturat rivala sacrificându-și conștiința, vorbindu-ne în subsidiar despre prețul puterii.

Andrei Șerban a pus, de fapt, în această scenă, prin intermediul interpretării exemplare a lui Ciprian Nicula (Davidson), străbătut de fiorul morții nemeritate, și a Ralucăi Aprodu (Elisabeth), cu o răsucire spectaculoasă de comportament, concluzia sa neiertătoare despre consecințele devastatoare ale puterii ca obsesie, ca ispită incontrolabilă, purtătoare de provocări demolatoare din punct de vedere uman. Secretarul e trimis la moarte. Sunt îndepărtați și toți ceilalți ziși loiali, iar alții fug de bună voie.

0

Această temă politică, pe seama căreia putem face joncțiunea cu actualitatea în care trăim, a fost, cred, principala motivație a opțiunii regizorului. Fără ezitare, autorul și regizorul par a se situa de partea acarului Păun, bietul funcționar Davidson. În absența democrației, acesta nu are decât drepturile supusului, ca și întreaga societate de bărbați care o înconjoară pe regină într-un formal consiliu al coroanei.

Și dacă ar fi să vorbim despre noutatea reinterpretării de către Icke a episodului istoric exploatat de Schiller în drama romantică omonimă Maria Stuart, aici s-ar putea găsi accentul inedit, care antrenează ca supratemă relația dintre putere și popor.

În jurul acestui pol al conflictului se organizează, de altfel, întreaga mașinărie impresionantă a spectacolului, de la înfățișarea decorului, care fixează ca imuabile raporturile de putere, la relațiile dintre personaje, într-o comunicare alterată de practicile de manipulare, intrigi și joc al intereselor.

 

Momentul final este și cel în care Raluca Aprodu, interpreta acestei variante de distribuție (regizorul a distribuit în rol două actrițe care alternează, interpretând ambele regine), transmite prin grimasa ei îngrijorată o idee a duplicității, a dublei identități (cele două regine coexistând în aceeași ființă), invocată uneori forțat în comentariile la spectacol, care vor să dea o perspectivă psihanalitică acestui conflict, justificând într-un fel distribuirea aceleiași actrițe în ambele roluri.   

 

Până a privi la această fractură interioară, care poate scinda uneori, schizoid personalitățile accentuate, făcând posibilă coexistenta celor două destine regale (simbolul e și pe afiș) într-o singură persoană, avem în față algoritmul perfect al luptei pentru putere dusă pe mai multe planuri.

În plan istoric, tronul către care duc toate drumurile/punțile decorului etajat, construit de Helmut Surmer (excepțional eșafodaj, simbolic și funcțional), e accesat de regină în momentele în care se cuvine impusă cu orice preț puterea absolută a sceptrului regal, dar și pentru a sugera viermuiala de la poalele muntelui, unde reprezentanții curții se întrec în a ocupa prim-planul. Spectacolul folosește pentru a decupa aceste momente microfoanele prin care se transmit mesajele importante, iar actorii profită din plin de idee, contribuind cu aplomb la dinamica, tensiunea agresivă a spectacolului. În contrapunct, acea voice over la care apelează regizorul ține publicul la distanța lucidă necesară judecății, poziție acoperită cu implicarea corespunzătoare de Daniela Dima, regizorul secund. Și tot din această structură spectaculară fac parte și excelentele contribuții al creatorilor sunetului, luminii și mai ales a imaginilor video, datorate neîntrecutului Andrei Cozlac.

 

În planul relațiilor umane, confruntarea reginelor accesează episoade complicate de biografie, esențial fiind modul diferit de concepere a puterii ca drept moștenit sau dobândit (Mary, urmașa de drept, revendică tronul Elisabethei, regina zis bastardă). Dincolo de fermitatea ascuțită a minții, în anumite ipostaze Raluca Aprodu, această mare actriță capabilă de un joc cu atâtea nuanțe, îi dă personajului mult mai multă trăire din umanitatea personală decât Elisabeth ar merita, poate. Îi atribuie clipe de frământare tăcută, când oferta perfidă a celor din jur o pune în dificultate și mai ales când urmează întâlnirea de împăcare cu rivala, la care e îndemnată cu intenții bune. Încolțită, derutată, capabilă de îndoială, regina Ralucăi Aprodu domină și e până aproape de final un personaj mult mai empatic decât modelul, cu fragilități omenești generate de discutabila ei ascendență regală, dar și capacitate de a le depăși. Are multă tensiune interioară, e reflexivă, are eleganță și o ținută impecabilă, chiar și în ipostazele mai lejere. Ce o face să fie astfel?

În tandem cu Nicoleta Lefter, cu siguranță comportamentul acesteia. De la început, de la primele replici în ofensivă vindicativă, Mary Stuart, în interpretarea acestei actrițe, colerică prin natura ei, ajunge în fața noastră tare precum o stâncă. Își reclamă vehement dreptatea, cu trufie și ochi scăpărători, atitudinea incisivă a actriței lăsând puțin loc feminității, care ar fi fost până la urmă marele atu în fața rivalei. Nicoleta Lefter transformă personajul într-un franc-tireur care nu se va preda nici în fața morții. Biografia ei pare în acest context surclasată de misiuni de stat. Să fi fost oare această femeie, care luptă ca o tigroaică să-și păstreze poziția, iubita atâtor bărbați faimoși? Există totuși un moment în care substanța ei umană iese la iveală și înmoaie inimile. E monologul de dinaintea marii confruntări cu Elisabeth, când, singură în scenă, actrița îmbrățișează tandru natura într-o efuziune sentimentală surprinzătoare. Pentru o clipă e alta, dezbrăcată de orgoliul afișat ostentativ până acum. Și în final. De vreme ce lordul Leicester pare să o iubească cu adevărat doar pe ea, iar credinciosul Mortimer i-ar fi vrut trupul, Mary poate spera la regăsirea feminității pierdute. E și concluzia scenei de dinaintea decapitării.

 

Tema disputei masculin-feminin, care-ar putea fi de interes într-un alt plan al comentariilor provocate de piesă, nu pare însă relevantă pe fondul unei distribuiri ierarhice de roluri net defavorabilă bărbaților, aceștia reprezentând în exclusivitate suita la dispoziția reginei. De la sfătuitori bine intenționați, dar ignorați în marea parte a timpului, ca lordul Talbot, decanul de vârstă cu înțelepciunea nealterată, întruchipat concludent de Marius Bodochi, și până la versatilul conte de Leicester, căruia Emilian Oprea îi compune un profil de play boy fermecător și diabolic, în același timp, însărcinat cu ingrata misiune de a satisface orgoliile feminine ale celor două doamne; de la executantul obtuz – lordul Burleigh, în interpretarea viguroasă, impulsivă, a lui Conrad Mericoffer, la gardianul omenos, adus în scenă într-un contrapunct bine intuit și valorificat de interpretarea lui Mihai Călin, avem imaginea jocurilor de culise, a unei curse de șoareci care manipulează adevărul cu privire la realele intenții ale mai tuturor. Din anturajul regal se detașează într-un portret pitoresc, dar consistent, Mihai Calotă, care îl ironizează cu eleganță pe ambasadorul Franței, în ton cu conflictul între casele regale în dispută și, în fine, cel mai ofertant rol masculin, Mortimer, spionul care joacă pe muchie duplicitatea personajului atât în raport cu poziția sa statală, cât și cu sentimentele reale sau nu, care-l aruncă în sinucigașa tentativă de viol, o scenă puternică pe care tânărul Ștefan Mihai o susține la cote maxime de implicare. Interpretarea sa impetuoasă e de altfel una dintre surprizele spectacolului.       

Cum cele două femei-regine își joacă șansa în afara contextului, considerat defavorabil dacă-l privim prin prisma feminismului, rămâne să privim la acest război al rivalității strict în raport cu puterea pe care o revendică fiecare dintre ele. Mai degrabă avem aici a observa miza pe care o reprezintă virtuțile, atuurile genului precum frumusețea, feminitatea, senzualitatea, perspicacitatea distribuite diferit la cele două.

 

E de comentat, evident, și ideea originală a distribuirii aleatorii a actrițelor în rolurile principale, care devin astfel interșanjabile. Așa a pretins autorul și așa l-a urmat regizorul. Ca ipoteză de lucru, relativismul explicat mai sus este cu siguranță o perspectivă în care se pot judeca faptele istorice. Factorul întâmplător, hazardul, în privința interpretelor care pot juca azi un rol, mâine pe celălalt, opus, după cum cade banul, devine însă o problemă delicată, câtă vreme ne-am obișnuit să credem că actorul are o relație specială cu rolul, că ajunge să-l locuiască după o muncă îndelungată și complicată de înțelegere a resorturilor și adaptare a mijloacelor. Așadar, personal nu-mi pot imagina în acest context altă distribuție decât aceea comentată mai sus. Sau, după cum mărturisea public Raluca Aprodu, nu sunt fanul acestui procedeu. Rămâne însă de necontestat excelența acestui spectacol, conceput și pus în operă de un maestru al teatrului de artă. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22