Pe aceeași temă
În Lâna de aur, impresionanta-i sinteză asupra „călătorilor și călătoriilor în literatura română” (Ed. Cartea Românească, 2015), Mircea Anghelescu îl plasează pe Matila Ghyka în triunghiul „hoinarilor”, alături de Panait Istrati și Mihai Tican zis Romano. „Matila Ghyka (1881-1965) este unul dintre puținii aventurieri pursânge pe care i-a avut literatura română și, de fapt, istoria noastră culturală din ultimele două sute de ani. E varianta aristocratică a contemporanului său, proletarul Panait Istrati. Viața sa, pe care o povestește cu incomparabilul talent de povestitor al moldovenilor, așa cum se reflectă în amintirile scrise în franțuzește și apărute în 1955, Escales de ma jeunesse, și în 1956, Heureux qui comme Ulysse, rămâne totuși o piesă valoroasă a memorialisticii românești și, într-un fel, a literaturii române, așa cum și romanul său, Pluie d’étoiles (1933), cuprinde alegorii autobiografice și încifrări povestite pe larg în memoriile mai târzii”.
Indiferent însă în ce capitol le introducem, amintirile lui Matila Ghyka sunt o mărturie inegalabilă asupra unei lumi dispărute odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, racordabile fiind, afirmă istoricul literar, la prozele cu substrat autobiografic ale lui Gregor von Rezzori. „Mai mult ca oriunde, acest lucru este valabil în România și, probabil, în alte țări mici asemănătoare din Est, care s-au modernizat superficial, într-un ritm asemănător, tocmai în acest interval. Memoriile unui om de lume, observator atent și povestitor genial, sunt cele care dau substanță cifrelor și statisticilor și dau pulsul acestei lumi care a văzut cele mai contradictorii atitudini, cele mai elegante eșecuri, dar și cele mai înălțătoare și modeste sacrificii, înainte de a sombra în demagogie, războaie și suferință”.
Adevărul este că, dacă ești ispitit să declari acest destin labirintic drept cele mai spectaculoase retrospecțiuni confesive din memorialistica noastră, lucrul se datorează, pe de o parte, însăși sorții autorului, demnă de suculența și pitorescul romanului picaresc, iar de cealaltă parte, talentului strălucitor al narațiunilor, deopotrivă realist-evocative, fantast-romantice și sagace psihologizante. Jurnalul existențial se lasă voluptuos excitat de jungla ultracondimentată a hazardului, pe un traseu biografic ursit coregrafiilor paradoxal-antinomice și îmbibat de notațiile iscate irepresibil de mulțimea meandrelor geografice și profesionale, fie că e vorba de cariera ofițeresc-marinărească a subiectului, de profesorul de filozofia matematicii ori de variatele locuiri în contexte diplomatice, cu peripeții care ne transportă nu doar pe Dunăre, în flota franceză și cea britanică, dar și în Azore, Antile, California, Madeira, Canare, Martinica, Japonia, China, în Caraibe, la Teheran, Sulina, Londra, Berlin, Madrid, Senegal și Dumbrăveni.
Ambele volume, Escales de ma jeuesse și Heureux qui comme Ulysse, au fost traduse în engleză în 1961, la Londra, cu titlul The World Mine Oyster și cu prefața lui Patrick Leigh Fermor, ediție publicată în 2003 și în românește, în traducerea excelentă a Georgetei Filitti, și reeditată în 2014 la Polirom, în Biblioteca Memoria, cu titlul Curcubeie. Așa un destin, atâtea aptitudini, atâta varietate, disponibilitate, adaptabilitate și mobilitate, apoi înrudirile autorului cu Cantacuzinii (împreună cu G. M. Cantacuzino va întemeia revista „Simetria”) mă ispitesc să-l văd atras ori disputat, în egală măsură, de masoneriile germană, franceză și britanică.
Nu cred că e neapărată nevoie să te descurci printre arcanele numărului – ori secțiunii – de aur sau printre ritualurile dedicate Marelui Arhitect, ca să accepți un asemenea labirint biografic. Te face să te naști la Iași ca prinț și strănepot de os domnesc și să ajungi apoi la Academia Navală din Brest, pe vasul Borda. Să rătăcești pe mările lumii, inclusiv ca ofițer de legătură pe vasul rusesc Rostislav, ca să intri în diplomație în 1909 – angajat în legațiile României din Roma, Berlin, Madrid, Viena, Stockholm și de două ori la Londra, în 1936-1938 și 1939-1940, după ce Paul Morand te-a prezentat lui Antoine Bibesco și lui Proust, pentru ca tu să devii prieten și fidel admirator al lui Léon-Paul Fargue doar după ce vei fi studiat serios electricitatea la Paris, ca viitor „visiting professor de estetică la University of Southern California și Mary Washington College Virginia”. Toate astea reprezintă în sine o garanție fabuloasă pentru o retrospectivă fastuoasă.
Din alte surse, aflăm că Matila Ghyka s-a căsătorit în 1918 cu Eileen O’Connor (1897-1963), fiica fostului ambasador britanic la Istanbul și Sankt-Petersburg, pe linie maternă, genealogia ei urcând către blazoanele regale irlandeze. Din chiar această perspectivă se cuvine citit și finalul memoriilor: „Cariera mea de profesor în Statele Unite a luat sfârșit și m-am înrădăcinat din nou în vechiul meu continent. Viitorul meu personal e la fel de tulbure ca și cel al Europei, Nimfa Europă a Marthei Bibescu. Asemeni lui Pitagora și Platon și, mai recent, lui Eddington, socot că totuși undeva există Armonie. Scriu acestea într-o casă uriașă din secolul al XVII-lea, situată într-un parc la câțiva kilometri de Dublin. Toată familia e aici. Atmosfera de insulă a smaraldului e cea mai odihnitoare ce se poate închipui. Ca și pentru locuitorii Californiei, restul lumii nu există ori foarte puțin. Evenimentele de care se ocupă aici datează de două, patru sau opt secole. În general, e vorba de nelegiuirile de altădată ale infecților de englezi. De fapt, nu mai au nimic cu ei, pentru că irlandezii au priceput că asuprirea engleză, violența engleză, cruzimea engleză i-au dat Irlandei panașul tragic, i-au făurit unitatea, în fond i-au redat sufletul”.
După o paralelă între istoria Irlandei și cea a Moldovei, operație ce revine periodic la Matila, indiferent de coordonatele geografice, vine și paragraful final:
„Deocamdată, veșnicul călător care am fost, de plăcere și prin meserie, se odihnește după drumurile sale, ascultând povești cu zâne și fantome, istorii de altădată. Între casa noastră și Dublin e un mic sat numit Chapelizod. Întrebând după etimologia acestui cuvânt, mi s-a răspuns că, în acest loc, în Capela Iseult-ei, a fost înmormântată frumoasa prințesă, fiica lui Angus, regele Irlandei, soția regelui Mark din Cornwall, amanta lui Tristan de Leonnois. - Virginia-Irlanda, 1940-1952”
Ai zice că saltul ficțional este gata să izbucnească iarăși, de data asta direct în medievalitate.
În ciuda zgârcitei autoscopii, autoimpusă, presupun, și care văduvește întregul de măduva formării de sine și de articulațiile intimității printre reliefuri și medii sociale, aventurismul adaptabilului Matila Ghyka prilejuiește o mulțime de reflecții morale, geopolitice și artistice. Tot perindându-ne dinspre conacul moldav într-un castel parizian ce aparținuse Doamnei de Staël, cu vacanțe la Dieppe și surprinzătoare incursiuni bavareze, pentru a campa apoi la Jersey (unde azi luptă pescarii francezi cu omologii lor brexitezi), abia de avem răgazul unei răsuflări ca să ne reacomodăm cu plaiurile dobrogene și crucișătorul Elisabeta și Histria, după Antile, pentru a fi teleportați iute în parcuri englezești, pe pajiști helvete, la Tescani sau în berăriile müncheneze, amarând la Toulon, Sulina ori Shanghai, la Expoziția Universală din 1900, în vecinătatea lui P. P. Carp, a Ecaterinei Balș, dar și a lui Gustave le Bon, pentru a ne împrieteni cu Valéry și a contempla pasărea muscă în Martinica, după care vom fi instruiți să deosebim bourbon-ul de whisky, rye și scotch, ca să nu mai spun că la pag. 436 găsim o întruchipare feminină demnă de cea mai înfloritoare imaginație poescă, așa cum la târgul din Zimnicea parcă simțim adieri din Anton Pann și Caragiale, iar la Cernăuți, admirația călătorului capătă intensități aproape eminesciene.
Setea de libertate, armonie și nemărginire, plus adaptabilitatea și ecumenicitatea compun miezul dulce înțepător al poveștilor, ceea ce face ca salturile de la etimologia șocantă a Botoșanilor la entropie și la dematerializarea materiei să ți se pară o ingenuă levitare, iar un capitol matein sadea, precum „Întruchiparea lui Buddha”, cu un Lecerf leit Pantazi, să intre suav în firea stilistică a opului. Nici trecătoarea pasă vitalist nietzscheană a memorialistului nu ne va încrunta, odată ce ea va fi dublată de o delicioasă incursiune hollywoodiană, unde Matila mi l-a evocat pe John Iancu Rațiu, aterizat în aceleași studiouri, la aceeași masă cu Eduard G. Robinson.
„Ca mai mulți alți reprezentanți ai categoriei sale sociale, și Matila Ghyka trăiește de la început între două lumi, cea românească, a copilăriei, și cea europeană, în cel mai bun înțeles al cuvântului”, conchide Mircea Anghelescu prezentarea cu care am început aceste glose. Această fizionomie bifrontică mi-l evocă pe europeanul petrilean Ion D. Sîrbu, confin paradoxal de adâncime, în singurătatea lui neagră, de sfârșit de lume, cu exuberanța aventuroasă a acestui personaj fabulos care a fost Matila Ghyka, labirinticul neastâmpărat decât de secțiunea de aur. //
Articolul a fost publicat și de
moldova.europaliberă.org
// MIRCEA ANGHELESCU
Lâna de aur.
Călătorii și călătoriile în literatura română
//
Editura Cartea Românească,
București, 2015, 336 pagini
