Meciul continuaVictoria si egalul sunt excluse(despre densitatea istorica zero)

Traian Ungureanu & T.r.u. | 12.12.2007

Pe aceeași temă

Cum se masoara timpul? Nu trecerea, ci densitatea istorica a timpului. Din pacate, nu mai avem o scara valorica deslusita. Am lasat-o, rezemata in gol, de anii ’60. Inaintea acestui gest de riguroasa neglijenta filozofica, totul era clar. Clar si dificil. Densitatea istoriei era data sau luata de capacitatea omului de a se recunoaste in ordinea cosmica. Dupa, lucrurile s-au schimbat, trecand spre abstractiile mici si pretentiile mari ale unei lumi dominate de teatrul facil al patimilor populare. Intre ele, jocurile. Am schimbat, adica, acea forma de participare care facea lumea sa incapa intr-un singur cantec, de la trubaduri, la Bing Crosby. Am schimbat-o, pe un meci. Sau pe mai multe. Ce masoara acest nou fel de a trai experiente colective? Indeobste, nimic, dat fiind ca entertainment-ul nu contine, in chiar epoca globalizarii sale depline, altceva decat propria (lipsa de) valoare si insista sa se refere doar la sine insusi. Nimic mai trist si mai inchis, in epoca pe care o banuim, atat de febril, de toate avantajele istorice posibile, decat aceasta solitudine goala: fotbal despre fotbal, pop despre pop, protest despre protest si alte asemenea sporturi extrem de marunte. Ce se poate vedea in acest fel de a face cultura pentru toata lumea si pentru nimeni e instructiv doar ca pseudoistorie, ca imitatie, nu ca fundatie. Noile forme ale culturii post-post-moderne incep cu dezastrul sfasietor al artelor plastice si continua, pe aceeasi linie de restrangere a competentei scripturale, cu ascensiunea imperiala a vizualului instantaneu, in dauna lecturii de orice fel. Televiziunea insasi e depasita de acest val care se indreapta torential spre IT si ameninta cu izolarea completa a supusilor sai. In comparatie, fotbalul pare o forma sanatoasa de teatru popular si isi consoleaza analistii cu un nivel de participare emotionala care pare sa trimita, macar aluziv, la vechea si sanatoasa deschidere a omului spre realitate, spre reprezentarea directa si trairea nemijlocita. E o iluzie, bine mascata, dar o iluzie. Cine incearca, de pilda, sa dea sens istoriei fotbalului va observa ca incercarea nu duce nicaieri. Fotbalul se reprezinta in primul rand pe el insusi, mizeaza doar pe clipa sa prezenta si e, de fapt, una dintre acele forme goale care pretinde ca are contur istoric, dar se sprijina pe iluziile tipice ale culturii de masa. O schita, oricat de sumara, a istoriei Cupei Mondiale sugereaza, rapid, lipsa de densitate istorica, incapacitatea fotbalului si a cortegiului de forme culturale contemporane de a crea si altceva in afara de autoreflectare.

 

Autorul isi anuleaza productia pe 2046 si isi prezinta amintirile din 1930

 

Intr-adevar, fotbalul se joaca. Si nu masoara nimic. Desi tentatia unui anumit fel de a calcula e puternica. In definitiv, ne putem imagina orizontul de asteptare biologic, in Cupe Mondiale. Subsemantul poate estima, mizand pe o alianta victorioasa cu norocul, in jur de 8 sau, cu ajutorul unor pilule speciale ce vor fi puse la punct nu mai tarziu de 2042, chiar 9, hai 10! Cupe Mondiale. Ce voi scrie la 88 de ani trebuie invalidat, de pe acum. Insa privelistea care pleaca, din momentul de fata, spre celalalt capat merita comentata. In primul si in primul rand, pentru ca, desi nu are cum sa acopere intreaga istorie a Cupei Mondiale, ea e totuna cu istoria de facto a fotbalului. Mai clar. Punctul cronologic de pornire al Cupelor Mondiale e anul 1930. Uruguay, 1930. Acel moment poate fi descris cu oarecare precizie. El semnaleaza aparitia filmului sud-american. Uruguay castiga si deschide o traditie si o directie care vor disparea, pentru un timp, dar vor reveni maiestuos. De ce si unde a disparut fotbalul sud-american, pana in 1958, e o tema in sine. Nu mai putin fascinanta e problema particulara a Uruguayului: echipa tresare, inca o data, in 1950. Si distruge Brazilia, pe care o supune unui soc istoric de neconceput. Uruguay castiga finala cu 2-1. Implozia ramane cunoscuta si temuta, inca, sub numele de "Maracanazo". Apoi? Apoi, Uruguay dispare, pur si simplu, continua sa dea, din cand in cand, un mare jucator, desi nu reuseste sa il repete pe Francescoli, dar America de Sud incepe sa insemne, fara exceptie, Brazilia si Argentina. Se poate, asadar, specula asupra momentului cronologic 1930 si a reverberatiilor sale ulterioare. In acelasi timp insa, 1930 e, practic, o ipoteza care evoca o realitate pierduta. Suta la suta pierduta. Istoria Cupei Mondiale se declanseaza in 1930, dar nu poate incepe cu adevarat, adica nu isi poate conserva si transmite densitatea istorica. Aceasta stare stranie, care amesteca existenta de facto si inexistenta intre documentele memoriei colective, continua, mult, foarte mult. Pana in 1966. Atunci are loc prima Cupa Mondiala televizata. Alb-negru, dar televizata.

 

Alb-negru foarte negru

 

Intre 1930 si 1966, fotbalul trece prin si pierde nu mai putin de 9 Cupe Mondiale. 7 jucate si 2 nedisputate. Epoca preistorica a fotbalului e inimaginabil de lunga si contrazice, mut, mitul modernitatii ubicue a secolului XX. De obicei, istoricii acestui interval amintesc ravagiile razboiului. E o observatie superficiala. Razboiul e vinovat de avortarea Cupelor Mondiale din 1942 si 1946. Pierderile cumulate ale epocii de prenastere a Cupei Mondiale sunt incomparabil mai mari. Caci, intre 1930 si 1966, fotbalul nu renunta doar la 2 Cupe Mondiale, ci sacrifica un panteon ilustru. Recensamantul funerar e teribil: Italia, dubla campioana mondiala, in 1934 si 1938, e azi o echipa, practic, necunoscuta, fara relevanta pentru densitatea istorica a fotbalului. 2 dintre cele 4 stele de pe tricoul azzuri-lor s-au stins de mult. Dar cea mai grava cadere de continut semnalata in lunga epoca de prenastere a fotbalului e Ungaria 1954, poate cea mai buna echipa a tuturor timpurilor si, sigur, cel mai mare paradox al fotbalului pe care il cunoastem sau ne place sa credem ca il cunoastem: o echipa de talie nationala mica - dar asta intr-o epoca notabila pentru cochetaria cu marile natiuni mici ale fotbalului, gen Uruguay si Austria -, o invinsa in cel mai important meci al sau, uluitorul 2-3 cu Germania si, in acelasi timp, una dintre foarte putinele echipe care au oprit evolutia fotbalului si au dictat un alt viitor. In 1958, aparitia lui Pele a parut sa contrazica rata macelareasca de pierderi a fotbalului, dar si aceasta observatie e o iluzie. Pele apare, cu adevarat, abia in 1970, cand Cupa Mondiala devine color si globala. Daca Mexic ’70 ar fi fost radio si atat, Pele ar fi fost tot atat: o legenda rezemata de statistici perisabile - debut la 17 ani, precocitate, uitare. Insa cel mai putin cunoscut caz de hecatomba istorica e Cupa Mondiala Chile ’62. Finala se incheie cu o victorie si doua mari infrangeri. Brazilia castiga, previzibil dar greu, cu 2-1, titlul. Insa tot Brazilia pierde o echipa fabuloasa si un jucator fara pereche: Garrincha, adevaratul Pele. Brazilia 1962 e un mecansim cvasi-perfect, cu lateralii Santos, Vava, Didi, Amarildo (rezerva) si Pele. Insa partea miraculoasa a echipei e Garrincha, iar aceasta parte schimba, la modul brutal-unguresc-Wembley-1953, fotbalul. Cu Garrincha, apare, mai intai insotita de scepticism, ipoteza fotbalistului obsesiv, a functiei care isi creeaza interpretul. In cazul de fata, driblingul de anihilare totala, bresa demoralizanta si golul cu explozie inexplicabila. Toate aceste lucruri ne sunt prea putin cunoscute in raport cu tensiunea lor reala. Avem doar cateva secvente purecoase cu Garrincha, iar Garrincha insusi a avut grija sa se autodistruga si sa cada sub pragul Cupei Mondiale Anglia 1966. Garrincha a reusit sa faca insuportabil de dur negrul din alb-negrul primei Cupe Mondiale televizate. In sfarsit, finala din 1962 a dictat un al doilea mare esec: trecerea in uitare a Cehoslovaciei lui Masopust. Filonul ceh avea sa astepte inca aproape 15 ani, pana la urmatoarea sansa istorica. Asadar, in 1966, cand se inregistreaza, in sfarsit, ca document memorabil si analizabil, fotbalul e lipsit aproape complet de propria istorie. Ce s-a intamplat, dupa?

 

Cel mai prezent produs invizibil

 

In aparenta, numai bine si succese. Din 1970, televiziunea repara absenta documentara a fotbalului, dar istoria nu curge intr-o directie sigura. Prenasterea e urmata de o epoca frenetica de celebrare a nasterii, care se prelungeste, pana in anii ’80. Cupele Mondiale urmatoare ating, intre 1974 si 1986, platoul clasicitatii, dau cateva echipe fundamentale, incepand cu Olanda ’74 si incheind cu Argentina ’86, si produc un numar remarcabil de meciuri de categoria epic (Germania-Olanda e, probabil, finala care a modernizat si traumatizat decisiv fotbalul pe care il cunoastem astazi). Insa, odata cu editia 1990, cea mai depresiva Cupa Mondiala atestata, ceva incepe sa impinga fotbalul intr-o directie neasteptata si nu tocmai demna. Nationalele pierd mult din capacitatea de a inspira, jocul in sine e tot mai complicat si conditionat de un laborator psiho-fizic masiv, epicul mai apare uneori, dar incepe sa se dilueze, pana aproape de intalnirea cu anonimitatea mecanica si asigurata a play-off-urilor din baschetul american. Trecerea e sustinuta de date prea putin cunoscute: in anii ’70, media de parcurs pe meci a unui jucator de Cupa Mondiala era de 5.000 de metri, in anii ’80 ea urca la 10.000 de metri, iar in 2005 se apropie de 15.000 de metri. Brazilia insasi devine o academie de fond si semifond care straluceste prin Ronaldo, dar traieste prin Gilberto Silva. Fotbalul atinge, tot dupa 1990 si odata cu giga-Cupele Mondiale format ‘32, dimensiunea aproape necontrolata a unei extinderi care scoate din uz si limite chiar ideea de extindere. Fotbalul inceteaza sa fie doar raspandit sau ultraraspandit si devine un fundal existential, o varianta televizata a muzicii ambientale si, astfel, cel mai prezent produs invizibil al culturii media contemporane. Densitatea istorica a fotbalului se evapora, surprinzator pentru partizanii optimisti ai modernitatii extreme si autonome, dupa ce depasise o epoca lunga de preistorie si promisese, intre 1970 si 1990, sa repete sau macar sa imite linia de dezvoltare a fenomenelor culturale clasice. Fotbalul continua si va continua o varianta de glorie suspendata. Evolutia acestui joc supraestimat s-a dovedit, intre timp, o subfunctie recreativa, cu multe atuuri emotionale, dar inapta sa reprezinte omul si sa spuna ceva clar despre pozitia lui in lume. Suna complicat. Mai simplu: meciul continua, dupa prelungiri vor urma alte prelungiri, dar victoria sau macar egalul sunt excluse.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22