Pe aceeași temă
La Bohemian Hall din New York, lansarea traducerii ultimei carti a lui Havel. Aproape o suta de persoane, o trupa de teatru interpreteaza pasaje din carte, una dintre fostele colaboratoare ne arata note manuscripte, memorandumurile presedintelui Havel. Doi dintre prietenii lui Havel, Paul Wilson, traducatorul, si Martin Palous, unul dintre fondatorii Cartei ‘77, acum ambasadorul ceh la ONU, dezbat. Havel ne vorbeste in ceha intr-un mesaj televizat.
Trupa de teatru care organizase in decembrie trecut Festivalul Havel alege sa dramatizeze pagini despre dineurile lui Havel de la resedinta presedintelui ceh, Castelul Hradcany, sau constanta sa obsesie legata de stangacia cu care vorbeste engleza. Sala rade. Cronica din LA Times aparuta a doua zi constata ca exista pasaje din carte care apar de trei-patru ori, mai intai le critica ca regretabile greselile de editare, ca sa inteleaga apoi ca repetitia nu este decat expresia absurdului propriu intregii scrieri ai lui Havel. New York Review of Books se concentreaza asupra controversei dintre cei doi Vaclav, Havel si succesorul lui, Klaus.
Ce se intampla cu Havel dupa 13 ani de presedintie? Il vazusem pe Vaclav Havel la Craciunul trecut, la un spectacol de colinde la acelasi institut, predase un semestru la Columbia. Calatoreste si scrie cu mare dificultate, desi prozaica intrebare "Ce mai scrieti, domnule Havel?" i se tot repeta. Aceasta carte, compusa din memorandumuri din perioada cand era presedinte, jurnalul sau american si interviul cu Karel Hvizdala, este scrisa la Library of Congress in 2005. Construita ca si Sotronul lui Julio Cortazar, se poate citi incepand cu orice capitol. Asa cum explica Havel, nu este o carte de memorii, ci o alta carte a sa despre conditia umana, probabil ultima. Nimeni nu ar fi banuit niciodata ca o carte compusa in ceea mai mare parte din memorandumurile unui presedinte catre propriul sau Cabinet poate degaja atata lirism. Semn ca, uneori, contrar a ceea ce crede Mario Vargas Llosa, politica nu ucide literatura.
Daca exista o melancolie a democratiei despre care scria Pascal Bruckner, exista una mai profunda a democratiei postcomuniste. Lui Havel i se pare ca este in primul rand un datum ceh, cel al ingustimii de spirit, al provincialismului si defetismului. Este impresionat de grandoarea poloneza. La randul lor, Gombrowitz candva scrisese cea mai acida ironie despre propriul sau popor, iar György Konrad sau Haratzi gandesc lucruri similare despre Ungaria. In primul rand, melancolia lui Havel este una central europeana, atat de bine descrisa de Musil si Blecher, dar si de Istvan Bibo.
Ce s-a intamplat cu Havel in 17 ani de postcomunism? Asa cum sesiza Fran çois Furet si dupa el multi altii, sfarsitul comunismului nu a fost o revolutie. Havel denumeste perioada care a urmat caderii regimului comunist "mafio-democratie" sau "mafio-capitalism". Este lumea pe care o cunoastem atat de bine, dominata de fosta nomenclatura comunista care detine parghiile puterii econonomice si politice dupa ce a profitat de privatizarile facute intr-un cadru legislativ incert. De aceea Havel crede ca revolutia din 1989 ar putea fi reala, definitiva, ultima, numai daca acest tip de postcomunism ar fi la randul sau inlaturat.
Daca sfarsitul comunismului nu a fost o revolutie, putinii eroi antitotalitari pe care Havel ii reprezinta prin excelenta nu ar fi trebuit sa fie ghilotinati, ci numai trivializati. Ei au fost readusi in contingenta pacloasa a postcomunismului. Multe dintre intrebarile care i se pun lui Vaclav Havel in carte se refera la certurile familiale legate de recuperarea proprietatilor sale retrocedate, despre succedarea celor doua sotii, Olga, militanta anticomunista, destinatara scrisorilor din inchisoare, si actrita Dasaa, careia ii este dedicata cartea etc. Havel stie ca aceasta este ingratitudine pamantesca si, de aceea, temporara.
Controversa lui Vaclav Havel cu Vaclav Klaus, actualul presedinte ceh, este probabil una dintre cele mai semnificative dualitati ale postcomunismului. La prima vedere, ea reprezinta opozitia dintre doua conceptii politice diferite despre reprezentarea politica, integrare si suveranitate sau drepturile omului. In fapt, cei doi Vaclav reprezinta doi poli ai intelectualitatii prezenti si in spatiul postcomunist - vocatiei liberale a lui Havel i se opune conservatorismul lui Klaus. Havel este constient de conditia lui minoritara, de lipsa de suport a unei parti importante a intelectualilor pentru ideile liberale si in special dezinteresul pentru drepturile omului. Aceasta atitudine nu este decat o continuare a comunismului, in care, asa cum scria Michnik, disidentii au fost o minoritate, considerati o banda de nebuni. Deseori, constata Havel, in postcomunism disidentii sunt mai detestati decat fostii comunisti, lipindu-li-se eticheta greu de tolerat in Est de a fi de "stanga".
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale cartii se refera la implicarea intelectualilor in politica. Havel considera ca nu au existat schimbari majore in atitudinea sa politica in trecerea sa de la disidenta la presedintie. Idealurile sale au ramas aceleasi, numai ca modalitatile de a le exprima si construi sunt diferite. Chiar daca numele lui Jan Patocka, mentorul sau, nu apare decat o singura data, ideile politice inspirate de acesta nu dispar. Havel crede in Politica in sensul ei valoric, normativ. Are idei precise despre modul de democratizare a institutiilor Uniunii Europene, ramane un critic al statelor care nu respecta drepturile omului, al institutiilor financiare internationale si al corporatiilor; critici pe care le exprima acum in mod diplomatic, dar la fel de ferm. Marginalizat in propria sa tara si in spatiul postcomunist dominat de mafio-democratii si de faimosi oportunisti sau ketmani, cum ii numeste elegant Milosz, in Gandirea captiva, Havel a reusit lucruri impresionante in politica interna, dar si externa a Cehiei, in primul rand relatia cu NATO si UE.
Nu intamplator, Havel are o relatie speciala cu America, locul unde este scrisa cartea. Isi reaminteste de prima sa vizita, aceea din ‘68, si de cehii care cantau Massachusetts’, in acelasi an, in fata tancurilor sovietice la Praga. Cultura hippie si rockul progresiv au ramas populare in Europa de Est pana la sfarsitul comunismului ca o cultura alternativa si forma de contestatie antitotalitara. Vaclav Havel este iubit de clasa politica americana, de stanga sau de dreapta, de Bush si de Clintons. El este acolo, asa cum o constata singur in diferite ocazii, o icoana si, ca orice simbol, uneori e dificil de descifrat.
Ce poate intelege intelectualul roman din aceasta noua carte a lui Havel? Ne amintim remarca lui Andrei Plesu din prefata la Viata in adevar: Desi il plictisise foarte mult timp, Havel a reusit pana la urma sa-l convinga. Fara indoiala, discutia despre disidenta romaneasca este una complicata. Dar indiferent ca au fost disidenti sau nu, multi dintre intelectualii romani par a fi inteles alaturi de Havel ca inlaturarea comunismului nu a fost completa. De aceea, atat disidentii, cat si anticomunistii postcomunisti se regasesc astazi intr-un fel alaturi de Vaclav Havel. Cartea lui Havel este una dintre cele mai profunde reflectii despre postcomunismul din Europa Centrala si de Est. Mai bine sa fii un anticomunist postcomunist decat sa ramai toata viata un ketman.
Vaclav Havel, To the Castle and Back, Alfred Knopf, New York, 2007
