Pe aceeași temă
Lectura celebrelor jurnale ale Nadejdei Mandelștam – Fără speranță și Speranță abandonată – republicate de Editura Polirom anul acesta, răspunde, pentru publicul est-european, unui îndemn firesc al datoriei morale. Însă ca tulburător avertisment, ea este cel puțin la fel de binevenită pentru a tempera sau reevalua entuziasmul produs de apariția unei noi unități de gândire, cu precădere în rândul tinerilor.
Văduva poetului acmeist Osip Mandelștam, Nadejda Hazina Mandelștam (1899 – 1980) își numește volumele de memorii speculând jocul de cuvinte produs de numele său și de substantivul comun nadežda (< sl. speranță). Cu resemnarea bătrâneții și distanța analitică adecvată, ea redă spiritul epocii în care coabitarea cu hidra sovietică se transformă în performanță demnă de analize sociologice. Pe fundalul relației sale de 19 ani cu Osip, persecutarea acestuia, în urma conceperii unei epigrame satirice la adresa lui Stalin, este evocată pe parcursul a sute de pagini. Prima arestare (1934), exilul din nordul Uralului, în care Nadejda îl însoțește, numeroasele sejururi în orașe la mare distanță de capitală, arestul final (1938), încercările ei de a afla informații despre circumstanțele morții într-un lagăr de tranzit lângă Vladivostok, precum și demersul de reabilitare post-mortem, după două decenii de peregrinări impuse prin țară, formează un fir narativ sinuos și dens, marcat de anacronismele și repetițiile inevitabile ale textului memorialistic.
Nadejda descrie universul lui Osip, de la viziunea sa existențială la cea estetică, menționând sursele de inspirație și metabolismul creației. Ea scrie, după dictarea lui, zeci de poezii a căror soartă ar putea reprezenta în sine obiectul unui mic roman – ascunse în cele mai insolite locuri (cratițe, șoșoni, cizme, fețe de pernă), transcrise de nenumărate ori până la memorare, încredințate persoanelor apropiate, unele pierdute, altele salvate... Cele din urmă răzbună sfârșitul tragic al autorului, odată cu publicarea postumă. „Exponent al armoniei universale” (p. 203), poetul împărtășește destinul oamenilor, crede Nadejda, definindu-și soțul ca pe o ființă candidă, ludică, solară și fundamental optimistă, în ciuda presentimentului unei morți cumplite. A rămas antologică mărturisirea lui Osip – „Poezia numai la noi e respectată: pentru ea, oamenii ucid. Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie...” (p.173)
Sunt consemnate și două scurte idile care amenință stabilitatea conjugală, prilej pentru soția înșelată să se manifeste zgomotos – „O dată sau de două ori a plecat de acasă și eu l-am întâmpinat cu scena clasică: am spart o farfurie și am zis: Ori ea, ori eu...”. El s-a bucurat ca un nerod: „În sfârșit, ai devenit o femeie adevărată!” (p.642)
Un comentariu ironic al Nadejdei redă viziunea tonic-realistă asupra căsătoriei – „Am auzit de un bătrân care și-a părăsit femeia după ce a trăit cu ea vreo patruzeci de ani. A lăsat un bilet în care spunea că întregul trecut n-a fost decât o eroare. Eu sunt pentru divorțul la tinerețe, ca să nu mai fie erori de lungă durată.” (p.567)
Numeroase pagini ale ambelor jurnale sunt dedicate prieteniei cu poeta acmeistă Anna Ahmatova. Spirite afine, ea și Osip își creează propriul univers în care soția lui este, pe cât permite asimilarea, invitată. După moartea lui, cele două își continuă relația, evocându-l pe marele dispărut și asigurându-și sprijin reciproc. Înțeleaptă, devotată, dar și labilă, poeta alternează afecțiunea și prietenia cu „jocul de-a eschivarea”. Ea este cea care, aflând zvonuri despre conferința de partid a lui Hrușciov, în cadrul căreia el rostise Discursul secret, o sfătuiește pe Nadejda să contacteze Uniunea Scriitorilor pentru a sonda posibilitatea reabilitării lui Osip. „Ahmatova mea era o femeie aprigă, un prieten care a stat cu tărie de fier alături de Mandelștam, un aliat fidel contra lumii barbare în care trăiam, stareța austeră și necruțătoare, capabilă să urce pe rug pentru credința ei.” (p.675)
Prietenia cu Boris Pasternak face, de asemenea, obiectul a numeroase referiri. Fire pragmatică, în contrast cu visătorul Osip, Pasternak reprezintă figura scriitorului preocupat de stabilitatea financiară. Nadejda își notează reflecțiile privind atât primul său volum de poezii, Sora mea, viața, cât și celebrul roman Doctor Jivago, neuitând să menționeze convingerea că scandalul din jurul refuzului publicării acestuia în URSS a sporit interesul editorului italian care avea să îl publice în 1957.
Jurnalul Fără speranță se încheie cu expunerea demersului sisific al Nadejdei de a afla informații privind ultimele zile și moartea lui Osip. Datele certificatelor de deces fiind trecute arbitrar, îi este imposibil să determine data exactă, iar discuțiile cu câțiva foști deținuți din același lagăr îi adâncesc confuzia. După aflarea a două ipoteze privind cauza sfârșitului – tifos exantematic, respectiv epuizare –, ea conchide: „Iată tot ce știu despre ultimele zile, despre boala și despre moartea lui Mandelștam. Alții știu și mai puțin despre sfârșitul celor dragi lor”. (p.421)
Cronica redă acurat climatul de teroare și suspiciune al anilor ’30, explorând consecințele zdrobirii spiritului. Disonanța fundamentală dintre cuplul Mandelștam și universul stalinist se înfățișează în diverse forme ale evadării estetice așezate sub umbra constantă a amenințării. Elaborarea unor mecanisme defensive și micile strategii ingenioase de ripostă la viclenia periculoasă a funcționarilor reflectă cea de-a doua natură a lui homo sovieticus. Osip și Nadejda dezvoltă un organ de multe ori infailibil pentru detectarea agenților de urmărire, a delatorilor și a altor forme de material uman abject, însă deseori, acești dușmani sunt imposibil de evitat. Cu privire la soarta intelectualului în universul totalitar, ea consemnează o realitate ușor recognoscibilă – „tendințele antiintelectuale [...] se fac simțite întotdeauna în instituțiile supraaglomerate, unde oamenii își apără cu înverșunare dreptul la ignoranță. Le-am dat educație stalinistă, și ei au primit diplome staliniste. Și se țin de acele privilegii pe care le oferă diploma. Altfel n-au unde să se ducă”. (p.372)
Probabil cele mai bulversante reflecții se referă la identitatea iudeo-creștină a cuplului. Evrei convertiți, cei doi sunt marcați de revelația iubirii mântuitoare. Nadejda descrie scena vandalizării unei bisericuțe sub forma unei „confiscări” de către autorități. Imaginea bătrânului preot tremurând în lacrimi în fața distrugerii icoanelor i s-a înscris în memorie, pe fundalul virulentei propagande antireligioase practicate cu voluptate la toate nivelurile sociale. La fel și replica unei colhoznice încă active la 70 de ani, care mărturisește cu patos: „Eu nu cred în icoane, eu cred în Puterea sovietică...” (p.562)
Supuși anatemei colective, oamenii care au ales să nu se lepede de Dumnezeu „erau călcați în picioare și disprețuiți cu toată sinceritatea și ardoarea descoperitorilor de mari adevăruri”. (p.743) Observația Nadejdei cu privire la guvernarea noii ordini este tulburător de relevantă astăzi – „Samavolnicii au proclamat cultul omului și rezultatul a fost că l-au călcat în picioare. S-au agățat de omul-Dumnezeu, împotriva căruia ne-a avertizat Dostoievski, și noi am aflat ce este omul-Dumnezeu (sau supraomul) în acțiune.” (p.713)
Iată viziunea lui Osip asupra creștinismului: „Grație extraordinarei bunătăți a creștinismului, toată cultura noastră bimilenară nu este decât permisiunea acordată oamenilor pentru joc și veselie spirituală, pentru imitarea liberă a lui Hristos”. (p. 294)
Descendența ideologică a regimului sub care și-a trăit tinerețea i se înfățișează fără echivoc rusoaicei care își scrie memoriile în anii ’70. Lipsit de patetism, într-o subtilă notă de avertisment, acest observator lucid al evenimentelor contemporane îi amintește pe tinerii indiferenți la atrocitățile care i-au precedat și care „vor ucide cu nu mai puțină sârguință decât bunicii lor” (p.908). Astăzi, când această indiferență este, cu precădere, rodul ignoranței, iar în fața ochilor se desfășoară înspăimântătoarea galerie a efectelor unei noi încolonări ideologice, constatarea Nadejdei merită mai mult decât un moment de reflecție.
Redată savuros cinematografic, una dintre cele mai relevante experiențe ale existenței Nadejdei se consumă cu ocazia unei ședințe de înfierare organizate de catedra de limbi străine a institutului în care predă un curs de limba engleză. Moartea lui Stalin împiedică măsurile de pedepsire care ar fi urmat să fie decise pentru comportamentul său considerat subversiv, însă, după aproape șapte decenii, acuzațiile sunt de o familiaritate cel puțin îngrijorătoare. Iat-o pe una dintre ele: „[...] persecut tineretul: la cursul de gramatică teoretică spusesem că tânărul gerunziu englezesc ia locul bătrânului infinitiv. În această frază au sesizat o aluzie la conflictul dintre părinți și copii, de neconceput în țara socialismului”. (p.812)
După decenii de prigonire și suferință îndurate cu demnitate, Nadejda nu îi cruță pe intelectualii contemporani seduși fatal de aura comunismului. Este delicioasă maliția sa la adresa lui Sartre, pornind de la realitatea totalitară care se traduce și prin arestări preventive „ca nimeni să nu cârtească. Aceasta era politica înțeleaptă a cârmuitorilor înțelepți care vor salva lumea. Domnul Sartre n-o să citească, firește, cartea mea, însă rog să i se transmită aceasta – să știe”. (p.964)
Îndemnul sarcastic al Nadejdei Mandelștam și-a păstrat forța. Un avatar la fel de solid ar fi necesar astăzi. //
Nadejda Mandelștam
Fără speranță – Speranță abandonată
Traducere, note și indice: Nicolae Iliescu
Editura Polirom, București, 2020
