Mesageri din Tara Soarelui Rasare

 Kiss me Kate  este titlul adaptarii dupa piesa lui Shakespeare  Imblanzirea scorpiei, in regia lui Hisao Takase, spec­tacol al renumitului Théatre du Sygne invitat la Bucuresti si Sibiu cu sprijinul Ambasadei Japoniei. Exista o curiozitate indreptatita ori de cate ori opera Marelui Will e reprezentata prin filtrul sensibilitatii nipone. Motivatiile sunt multiple, depasind, odata cu memorabilele transfigurari cinematografice ale lui Akiro Kuroshawa devenite subliminal aproape un centru de referinta, seductia exoticului. S-a vorbit mult despre originalitate tratata dupa criteriile mo­dei care se demodeaza la limita conjuncturii. Tot asa cum adeptii ei incearca sa transfere subcultura in limbajul triumfalist al vreunui sfarsit de partida. Nimic mai lesnicios, desi nimic mai indepartat de ceea ce Goethe, inclus in repertoriul institutiei de spectacol, definea prin sintagma "poezie si adevar". Metafora a calatoriei, aici, acum.

 Cultura in care rafinamentul se conjuga paradoxal cu frustetea cotidianului, ceremoniile ancestrale ori ritualul cu sfasierea in absolut, spiritul histrionic cu simbolul ce reverbereaza infinitezimal prin nuante caligrafice isi reafirma, fara ostentatie, gratie acestor mesageri din Tara Soarelui Rasare, vocatia dialogului. Numele scriitorului Yukio Mishima, au­torul piesei  Madame de Sade, a inau­gurat cu un deceniu in urma compania privata deja familiara publicului roman datorita programului de turnee, cat si mobilitatii in abordarea celor mai variate genuri. Comedia fiind, iata, aplaudata indelung pentru performantele actoricesti sustinute de plastica atat de sugestiva in simplitatea ei: trei panze de corabie ce se rotesc in jurul axului, semn al aventurii, fiecare purtand ace­lasi desen in maniera imaginilor contras­ti­ve pozitiv-negativ, nu doar creatoare de atmosfera, ci si de intelesuri distincte peripetiilor cu happy-end. Ambivalenta cro­matica a acestui fundal deschis, ca si reprezentatia cu falsa tenta moralizatoare, cand in dominanta albului, cand rosu-caramiziu, permite, pe langa structurarea limbajului corespondentelor, jocul epurat de poncife, caracterizant, edificator. In egala masura, costumele imaginate de Yukako Ozaki si Naomi Shinohara, trasand in aria combinatorie Occident-Orient, ori viceversa, conform strategiei unui teatru care a luat fiinta pe o batrana corabie, de a-si expune premierele in spatiul european ca un drum invers spre origini.

 Caci, emblematic,  Théatre du Sygne - companie tanara livrata cautarilor - nu este doar arhifonemul francez (por­nind de la cuvantul Cygne, cu derivatele semantice puse in joc:  Signe, Singe) al unei faimoase scene elisabetane unde, alaturi de Globe Theater, s-a impus in epoca geniul shakespearean. Ironia face casa buna cu invincibila, cat timp respecta regula jocului, noastra modernitate. Foarte accesibil publicului, chiar cand din conditiuni tehnice (!) subtitrarea e deseori in pana, spectacolul cucereste prin spiritul iradiant al in­ter­pre­tarii sub panzele invoalte, de­sem­nand inefabilul spatiului deschis spre cele patru vanturi. Astfel incat nas­trus­nicul Biondello (Ken Honjo) te poarta cu alura sa carnavalesca intr-o continua metamorfoza, ce relativizeaza moravurile consfintite de prestanta de macho a lui Petruchio, excelent interpretat de Mitsutaka Tachikawa, cu toata morga ca­botina atat de familiara actorilor nostri indragiti si, in logica reversibila a contrapunctului, Katherina (Atsuko Ogawa), scorpia "imblanzita" cu franghia, unealta a desavarsitei iubiri... Fara indoiala, trebuie sa fi citit piesa ca sa intelegi macar relatia dintre personajele figurate pe sce­na fara artificii de prisos de catre Shiro Arai (Lucentio), Hirokazu Hayashi (Hortensio), Yohei Matsukado (Tranio), Gouki Ogawa (Grumio), Motonobu Hoshino (Baptista) ori Seiko Tano (Bianca), Yasuhiro Wakira, Izumi Matsuoka, remarcabili prin tinuta. Supranumit "teatru euro-japonez", Théatre du Sygne a fost bine primit in Romania, incepand cu Madame de Sade de Mishima, Poveste de iarna de Shakespeare si Faust dupa Goethe, Negutatorul din Venetia de Shakespeare si Macbett de Ionesco. Nu este cum s-ar parea poate un teatru de protocol. Scopul sau e de a privilegia, cu un termen de sorginte franceza, spectacolul viu, ceea ce nu se confunda formulei uzate prin intre­buin­ta­re de "teatru fara frontiere". Fiind profund japonez, se poate adresa astfel, res­pectandu-si identitatea, lumii de azi.