Metafizica notei la purtare

ANTISOCIAL · Un spectacol de Bogdan Georgescu · Cu: Anton Balint, Cristina Blaga, Paul Bondane, Călin Roajdă, Alexandra Şerban, Cristian Timbuş, Maria Tomoiagă · Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu.

Pare o intrusă printre celelalte. Nu de­pin­de de râvnă, de lecturi, de exercițiu. Nu presupune pasiune ori inteligență. Cere efort, dar e cel pasiv al cumințeniei – în­tr-o interpretare bi­ne­voi­toare, expresia unei pro­mi­siuni de lăudabilă în­țe­lep­ciune; într-una critică, doar semn de conformism gău­nos. Nota la purtare vrea să certifice că de­ți­nă­torul său e respectuos față de con­vențiile sociale, cel pu­țin în forma lor școlară. E mai mult o sperietoare – la ur­ma urmei, nu e nimic ieșit din comun: regulamentele de tot felul au o cel puțin implicită dimensiune di­sua­si­vă. Cu toate acestea, întrebarea persistă: ca­re e – mai metafizic vorbind – miza no­tei la purtare? Este o urmă, acum de-abia perceptibilă, a unor valori cândva mai pres­tigioase? Are în spate un ideal pe­da­gogic, o filosofie a plăsmuirii tinerelor su­flete? Sau e doar o pragmatică codificare a interdicțiilor? Dacă privim în urmă, pu­tem observa societăți bazate pe autorități mai puțin discutabile decât cele de azi. Școlile erau și ele pătrunse de acest duh mai mult sau mai puțin autoritarist – nu lip­seau nici pedepsele corporale ori umi­lirile publice, considerate deseori drept me­tode propice excelenței. În fond, re­pe­rul era modelul cazon, împletit cu cel as­cetic. Convergente și cu noua pasiune a mo­dernității – biopolitica. Strunire, su­pu­nere, privare, supraveghere – strategii ca­re, toate, se bazează pe convingerea că bă­taia, fie și simbolică, e ruptă din cer. Școa­la și societatea și-au tot potențat, mi­metic, tendințele autoritare. Dialectica aces­tora din urmă e însă mai derutantă de­cât ne-am putea comod închipui, fiindcă nu e vorba de o confruntare principială în­tre libertate și represiune, ci de cele mai ne­așteptate mezalianțe. Foucault de­plân­gea un control, în zilele noastre, mai in­sidios decât pe vremuri – dezbaterea e de­parte de a se fi stins. În orice caz, oricât s-ar fi schimbat moravurile prin in­s­ti­tu­țiile de învățământ, nota la purtare a ră­mas pe poziții, pentru a reaminti că dis­ci­plina e o virtute încă vitală. Deși, dacă pri­vim cât de stingheră – chiar cu un statut nu lipsit de privilegii – e printre suratele sale din catalog, ne vine greu să credem că e mai mult decât o pârghie utilitară, ma­nevrată la nevoie de autorități școlare con­fruntate cu provocările noii per­mi­si­vități sociale.

Tânăr regizor care a mizat con­secvent pe oportunitățile tea­tru­lui independent, Bogdan Geor­gescu a urzit un spectacol por­nind – ca de alte dăți – de la un fapt divers: mai mulți elevi de la un liceu bine cotat din Cluj au fost sancționați pen­tru a fi întreținut un grup privat pe Fa­cebook, deschis postărilor sarcastice la adre­sa propriilor profesori. După o mai degrabă rocambolescă anchetă internă și răzgândiri în privința pedepselor, s-a recurs la vechea resursă: scăderea notei la purtare – cu un bemol: o posibilă re­nun­țare la sancțiune în caz de satisfăcătoare, în timp, pocăință. Antisocial e structurat de un concept inspirat minimalist – o ace­eași masă adună, alternativ, trei grupuri: elevii, parțial demascați, tocmai strânși cu ușa; părinții în căutarea unei aplanări; profesorii în plină dispută a sancțiunilor. Sunt trei ipostaze care, în viața unui om, se pot succeda – o perspectivă prea ușor ig­norată de protagoniști, care-și privează astfel con­științele de o semnificativă sursă de temperanță. Dia­logurile, de fiecare dată ten­sionate, denotă mocnite cri­ze societale. Mulți ma­ni­fes­tă, în locul așteptatei so­li­darități, malițiozitate și dis­preț. Situația – negocierea unor poziții convergente de către oameni cu prea pu­ține în comun, mai ales în contextul de pre­santă responsabilitate al conturării unui verdict – amintește de 12 oameni fu­rioși: tentația unei opțiuni comode, dra­parea unui obscur sentiment drept ar­gu­ment cu pretenții de obiectivitate, pre­siu­nea strivitoare (și infamă) a majorității. Ase­mănarea e și mai pregnantă în cazul gru­pului de profesori – unul dintre ei în­cearcă să demonteze prejudecățile și furia celorlalți –, deși deznodământul e departe de o răsturnare de situație și cu atât mai puțin de o reevaluare morală. Elevii sunt mai preocupați de găsirea unui țap is­pă­șitor – o soluție sugerată de profesori, in­te­resați să minimalizeze scandalul. Se con­fruntă, prin urmare, cu ispita delațiunii, chiar dacă mascată de imperativul, pretins etic, al autodenunțării. O soluție nu toc­mai pedagogică, doar că în acest colț de lume probabil nici impetuosul Frank Slade – personajul interpretat de Al Pacino în Parfum de femeie – nu ar fi reușit să fie con­vingător. Părinții, în schimb, au ten­ta­ția coruperii profesorilor în vederea mu­șa­malizării. Grija protectoare față de pro­pri­i­le odrasle precumpănește asupra oricărei in­terogații cu privire la presupuse vi­no­vă­ții. Deși pare o virtute parentală, o ase­me­nea intangibilă oblăduire presupune mai degrabă o carență morală. Să ne amintim de Poezie, delicatul film al coreeanului Lee Chang-dong: prinsă între res­pons­a­bi­li­tatea creșterii unui nepot și empatia față de victima acestuia și a tovarășilor săi, o bu­nică va decide în cele din urmă, exas­pe­ra­tă tocmai de complicitatea facilă a tu­tu­ror – chiar și a mamei victimei, dispusă să accepte o sumă compensatorie –, să-l de­nunțe. O astfel de alegere survine, pe fon­dul unei memorii amenințate – bă­trâ­na are un început de Alzheimer –, după un prelungit efort, totodată poetic și mo­ral, de răscumpărare a experienței timpului.

De ce au fost atât de îndârjiți pro­fesorii în a-i pedepsi pe mu­ca­liții lor elevi? S-au simțit, evi­dent, insultați, cu atât mai mult, cu cât au cu ei raporturi co­ti­diene în cadrul cărora sunt învestiți cu o anumită autoritate – subminată acum în mod neașteptat. E și o oportunitate oferită de noile tehnologii: o comunicare inedită, imediată și multiplă, accesibilă și ușor extensibilă – nu întâmplător spectacolul de­butează cu un grup tăcut de elevi, cu to­tul absorbiți de manevrarea propriilor te­le­foane mobile. A participa fără mari com­plicații la un ritual satiric a devenit mult mai la îndemână, iar pașii de urmat nu mai necesită decât un minim de mo­bi­li­zare interioară. Ceea ce înainte se limita la o șuetă defulatoare, extrem de pe­ri­sa­bilă, poate fi acum foarte ușor arhivat și even­tual consultat de aproape oricine – ca­racterul privat e deja extrem de vul­ne­ra­bil. Oamenii încearcă de câteva secole să se obișnuiască cu ravagiile presei, care, fie cu intenție, fie fără, ajunge ușor să in­dis­pună pe mulți – e, de altfel, titlul ei de glo­rie. Poți fi caricaturizat, defăimat, ri­di­cu­lizat, apostrofat, de cele mai multe ori fără șansa unei replici pe măsură. Ești ex­pus unei cel puțin inconfortabile judecăți publice, deși instanța e difuză și versatilă. Sfertul de oră de celebritate negativă al fie­căruia se evaporează însă la fel de re­pe­de, iar urmele lăsate sunt mai degrabă răni narcisiace decât oprobriu sedimentat. În cazul profesorilor, în principiu feriți în pe­rimetrul liceului de intruziunea scor­mo­ni­toare a presei, dar și protejați de con­ven­ția disciplinei școlare, o publicație on-line, fie și clandestină, încropită de propriii elevi din instantanee furate în chiar spa­țiul de învățământ, a fost percepută ca o lovitură sub centură. Dincolo de afront, s-au îngrijorat mai ales pentru statutul pro­priei autorități. În general, autoritatea e sectorială: militară, politică, religioasă, școlară, intelectuală etc. Preferăm însă să ne dedăm deseori la un ilicit trafic de influență simbolică: conferim mai ușor celui deja învestit o autoritate su­pli­men­ta­ră – poate și fiindcă avem drept referință o anumită prejudecată despre omul vir­tuos; literatura ascetică, de pildă, plusează impetuos în privința asocierii imperative a virtuților: dacă nu le ai pe toate, nu ai, în fond, niciuna. Cumulul de autorități e nu doar un spin în carnea politicii, ci și o provocare pentru conformismul nostru etic – vom lăsa de data aceasta la o parte sem­nificativa distincție conceptuală dintre etic și moral, termeni pentru mulți in­ter­șanjabili. De ce ar fi profesorul, competent într-un anumit domeniu al cunoașterii, implicit și o autoritate morală? Acesta es­te, de fapt, punctul nevralgic: absența unei educații morale explicite. Școlile își doresc elevi morali, dar nu-și asumă responsabilitatea unei astfel de formări dincolo de interdicțiile disciplinare. Nici nu ar fi simplu, de altfel. Etica e prin ex­ce­len­ță prilej de dezbatere și dezacord – Bis­marck l-a numit pe al său: Kulturkampf. Opi­niile sunt însă împărțite și în alt sens: unii consideră că școala modernă pă­că­tu­iește printr-un exces de morală implicită, că principalul său scop este să disciplineze supuși; alții înclină să vadă mai degrabă o carență, datorată relativismului indecis și conciliant. Sistemul pare în orice caz gău­nos, cu pretenții neacoperite, fiindcă, da­că un adolescent are dileme morale, cine îl poate ajuta? Singura sa alternativă e un bricolaj de opinii culese mai mult la în­tâm­plare, cu perspectiva îngrijorătoare a unei prelungite miopii etice – îi lipsesc până și rudimentele unei elementare hermeneutici existențiale; pur și simplu, îi e imposibil să apuce problema de undeva.

Lipsiți de astfel de îndrumători, elevii pot încerca și pe cont pro­priu exercițiul discernământului moral. Pe căi inevitabil non­con­formiste – e argumentul adus, fă­ră rezultat, în favoarea lor, de singurul pro­fesor aliat (în contextul ficțional al spec­tacolului). Ce altceva au făcut, acum câteva secole, La Rochefoucauld ori La Bruyère? Și-au analizat contemporanii, de­seori satirizându-i, disecându-le com­por­ta­mentele, pătrunzând fără ezitare, de­nun­țător, dincolo de aparențe. Aveau și stil, ce-i drept, acești rafinați moraliști, dar acesta se datora nu doar talentului literar, ci și unui îndelung efort de observație și meditație. Cine cultivă așa ceva în școlile de azi? Poate vreun profesor de literatură ori filosofie mai entuziast – deși chiar și doar mult studiatul Caragiale ar fi de ajuns să ne facă mai toleranți cu satira. În rest, conștiințele profesorale au o scuză la îndemână: de morală se ocupă ora de religie. Încă mai considerăm că etica e doar fiica, fie și nărăvașă, a religiei. Pro­bi­ta­tea intelectuală – și nu opțiunea între pie­tate și ateism – ar trebui să revendice un statut mai autonom pentru etică. Mai ales că miza acesteia are în vedere nu atât normele – menite să circumscrie răul, dar care nu pot fi mai mult decât utile reguli de conviețuire socială –, cât cultivarea ace­lei problematizări din care se hrănesc cu adevărat deciziile existențiale. Cât privește concretețea învățăturilor morale de ins­pi­rație religioasă – tonalitatea sarcastică a spec­tacolului vizează și acest aspect –, am fi oripilați azi să aflăm ce gândeau anumiți sfinți. Nici nu ar trebui să ne mire – Kier­ke­gaard ne-a reamintit cât de scandaloasă poate fi credința pentru etică: Avraam nu s-a dat în lături de la cea mai infamă din­tre crime. Astfel încât soluția de a delega în exclusivitate educația morală în fa­voa­rea religiei riscă să aibă și alte efecte decât cele dorite de deplorabila noastră como­ditate.