Metamorfoza

Monsieur Klein, filmul regizat de Joseph Losey în 1976 şi produs de Alain Delon, este unul dintre acele obiecte intelectuale postbelice evocând, sumbru şi lipsit de patetism, marasmul moral al colaborării.

Familiaritatea cu răul este, probabil, di­men­­siunea pe care memoria viitorului o va asocia cu secolul XX. Mai mult decât progresul tehnologic, mai mult decât pro­digioasa sa capacitate de a acorda uma­nităţii o nouă scenă pe care să i se joace tragediile sale, veacul trecut este cel în ca­re omul, ca entitate raţională şi aparent în­clinată către solidaritate şi empatie, alege să accepte firescul sângeros şi cenuşiu al tiraniei, ca pe o ordine în raport cu care orice formă de acomodare este posibilă. De­laţiunea, crima nu sunt mai puţin te­ribile în monstruozitatea lor decât acea in­diferenţă ce transformă întregi comunităţi în complici ai crimei care se naşte sub ochii lor. După cum nu mai puţin sem­ni­ficativă este şi lecţia pe care o relevă po­tenţialul de agregare şi de solidarizare al urii. Invidia, resentimentul, xenofobia sunt agenţii care cristalizează o nouă antro­po­logie, oferind celor care intenţionează să co­laboreze alibiul moral şi intelectual acoperindu-le turpitudinea.

În această ecuaţie a abandonării, graduale, a aparenţelor de civilizaţie pe care le în­tru­chipează decenţa occidentală, regimul de la Vichy este un teritoriu dominat de aceas­tă contaminare a complicităţii. Din­colo de rezistenţă, dincolo de elanul Fran­ţei libere, se situează acest pământ ocupat sau guvernat de Mareşal, spaţiu în care le­gile republicane sunt suspendate, iar re­torica antisemită se transformă în act ge­nocidar. În decorul francez, colaborarea cu ocupantul este parte din viaţa co­ti­diană. Mitul Rezistenţei împinge în plan secund ubicuitatea unei acomodări imun­de cu inamicul. Sfârşitul Republicii nu es­te doar lipsit de glorie - el are atributele unei sinucideri laşe.

Monsieur Klein, filmul regizat de Joseph Losey în 1976 şi produs de Alain Delon, este unul dintre acele obiecte in­telectuale postbelice evo­când, sumbru şi lipsit de patetism, ma­ras­mul moral al colaborării. Istoria pe care o pune în pagină Joseph Losey (el însuşi exi­lat din America natală) nu cuprinde nimic din recuzita eroizantă a peliculelor ce fa­brică mitologia compensatoare a opoziţiei faţă de germani şi fascism. Dimpotrivă, ce­ea ce domină este sentimentul normalităţii teratologice, acceptată ca un dat obiectiv de comunitatea care posedă instinctul ego­ismului şi al rapacităţii. Meticulozitatea cu care poliţia franceză organizează razia de la Vel d’Hiv în 1942 este proba solidităţii unei cooperări ce aduce în acelaşi front al urii naţional-socialismul şi instituţiile fos­tei Franţe republicane. Trimiterea spre la­gărele de concentrare a propriilor cetăţeni este pasul pe care Revoluţia naţională a lui Pétain îl face, fără ezitare.

În acest Paris ocupat, în care poliţia şi Si­gu­ranţa franceză sunt parte a angrenajului ocupaţiei, negutăţorul de artă Robert Klein (un Alain Delon glacial şi cinic, eli­minând orice doză de umanitate din con­duita sa de prădător) este unul dintre cei care trăiesc ca şi cum realitatea modelată după iunie 1940 ar fi un detaliu irelevant. Hedonismul existenţei sale nu este afectat cu nimic. În circumstanţele unei lumi gu­vernate de fanatismul antisemit şi de ex­cluderea rasială, afacerile domnului Klein înfloresc. Amoralitatea sa funciară îl face agentul ideal în acest peisaj de disoluţie etică. Atent şi lipsit de scrupule, el este pre­gătit să vândă şi să cumpere. Amă­nun­tul că marfa pe care o achiziţionează de la evreii reduşi la statutul de nonentităţi es­te dobândită prin rapt moral şi extorcare nu este semnificativ în arhitectura vieţii sale. Victimele sunt deposedate de dem­ni­ta­te. Obiectele cumpărate la preţuri mo­dice hrănesc un confort ce ţine departe vu­ietul războiului.

Simbolic, cele două paliere ale vi­visecţiei lui Losey, indiferenţa rapace a individului şi pulsiunea maniacală a statului rasist, se întâlnesc în scenele de des­chi­de­re: între ritualul degradant al examinării originii rasiale de către un antropolog şi de­posedarea elegantă întreprinsă de Klein, numitorul comun este dat de abo­li­rea datoriei de empatie în raport de se­me­nul tău. Evreul este, sub ocupaţie, un Ina­mic generic stigmatizat în tonuri sca­broa­se, dar şi un rezervor de bunuri culturale. Emoţia este absentă din acest univers în care domnul Klein navighează, delicat, ca o pasăre de pradă.

Arta lui Losey este de a combina, în spaţiul naraţiunii cinematografice, detaliul preciziei istorice cu dimensiunea ob­se­sio­nală de extracţie kafkiană. În Parisul care se pregăteşte de razia de la Vel d’Hiv, exis­tenţa burgheză a domnului Klein este pe cale de a fi sfărâmată. Un ziar ce ate­ri­zează misterios în faţa uşii sale, o pu­bli­ca­ție a comunităţii evreieşti, anunţă acci­dentul ce tulbură seninătatea carnasieră a vieţii sale. Domnul Klein este confundat cu un omonim, iar acest omonim, acest dublu care îl bântuie, este evreu. În Fran­ţa ocupată, metamorfoza domnului Klein este de natură să îl reducă la stadiul unei fiinţe susceptibile de a fi eliminată ad­mi­nistrativ.

Această confuzie între cei doi domni Klein anulează ordinea pe care se întemeiase dis­ciplina cotidiană a amoralului negustor de artă. În fiecare gest pe care îl face, ele­gan­tul domn Klein simte prezenţa celuilalt domn Klein, ale cărui urme începe să le cau­te, febril. Puritatea rasială a respec­ta­bilului domn Klein are drept corespondent impuritatea etnică a dublului său. Poliţia franceză nu poate evita să investigheze un caz de confuzie a identităţilor. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât misteriosul Klein nu este doar suspect rasial, ci şi politic.

Rătăcirile halucinate ale dom­nului Klein sunt călătoria ini­ţiatică în adâncurile unei vieţi care şi-a pierdut ordinea şi sen­sul. Între Klein şi dublul său, re­laţia care se constituie este una de fas­ci­naţie şi de repulsie. În fiecare moment în care domnul Klein pare că se apropie de misterioasa siluetă, întrevăzută în fo­to­gra­fii, celălalt îi scapă printre degete. Ca în­tr-un maelström, existenţa domnului Klein se spulberă în mii de fărâme. Con­fuzia onomastică aduce cu sine stigmatul excluderii rasiale. Negustorul versat în spo­lierea victimelor este el însuşi depo­se­dat de avere. Izolat în vastul său apar­ta­ment, domnul Klein locuieşte o lume din care este exclus, asemenea celui pe care îl caută, spre a-şi dovedi puritatea.

Între marea istorie a camerelor de gazare şi căutările domnului Klein, întâlnirea es­te inevitabilă. Obsesia dublului îl readuce pe domnul Klein în preajma celor care poartă stigmatul. Descentrată, viaţa lui Klein nu poate avea sens decât dacă el, dublul, va fi găsit - întâlnirea dintre cei doi domni Klein nu se va produce ni­cio­dată. În Parisul supravegheat de razia po­liţiei franceze, celălalt domn Klein este tră­dat şi arestat. Destinul îşi are simetria sa ironică. Elegantul domn Klein este ares­tat, ca evreu. În vuietul spaţiului de trie­re, purgatoriul înainte de coborârea în in­fern, silueta domnului Klein devine una in­distinctă, confundându-se cu a vic­ti­melor. În căutarea dublului său, a cărui pre­zenţă o intuieşte, domnul Klein eşu­ează în infernul a cărui existenţă o ig­no­rase. Metamorfoza negustorului de artă es­te completă. Drumul către moarte poate în­cepe. //