Metamorfozele echinoxismului (Cronică de carte)

Să fie oare un efect al epuizării „echinoxismului“ sau doar al nevoii sale de canonizare faptul că, în ultimii ani, au început să apară tot mai multe sinteze ale insider-ilor dedicate respectivei şcoli clujene? De la naşterea revistei şi a Cenaclului Echinox, în 1968, au trecut patru decenii, iar volumelor semnate de Petru Poantă şi Nicolae Oprea (2003) li s-a adăugat imaturul Dicţionar Echinox, coordonat de Horea Poenar, şi, la recenta aniversară, un tom „de autoritate“ al lui Ion Pop, lider al grupării cu începere din 1969. Ovidiu Pecican a remarcat deja caracterul muzical, de „cor“ wagnerian pe care-l sugerează prezenţa celor 52 de „voci“ poetice dispuse după anul naşterii...

Pe de altă parte, în cele mai consistente cronici apărute până acum, Al. Cistelecan şi Andrei Terian au exprimat rezerve legitime cu privire la neierarhizarea explicită a „vocilor“ în speţă şi au atras atenţia asupra ineficienţei pragmatice a demersului. E adevărat că o selectivitate strictă şi o ierarhizare „oficială“ n-ar fi corespuns „politeţii“ nobile a autorului. Căci, după cum singur afirmă în Prefaţă, „de-a lungul anilor, cei care au îndrumat cercul echinoxist nu s-au avântat nici ei pe terenul manifestelor limitativ angajante, înregistrând doar mişcările vizibile sau bănuite de pe harta lirică a poeziei“.

Mentor necontestat al echinoxiştilor, Ion Pop nu e un critic discriminativ de tip maiorescian, ci un spirit integrator, perpessician, care şi în studiile despre avangardă tinde să privilegieze elementele de continuitate lirică, nu rupturile cu tradiţia. Ierarhizări există cu siguranţă în acest volum, dar ele sunt slabe, implicite. Iar faptul că valorile echinoxismului nu au fost scoase totdeauna în prim-plan - prin numărul de pagini acordate sau altcumva – îşi are justificarea lui: 1) criticul şi-a propus să ofere o panoramă retrospectivă cât mai cuprinzătoare a formulelor poetice, mizând pe identitatea difuză, procesuală a fenomenului, nu pe scoaterea la înaintare a vârfurilor; 2) volumul a fost alcătuit prin adiţionarea de cronici publicate de-a lungul timpului, cărora li se adaugă un număr de texte inedite. Ce-i drept, deşi cronicile au aspect de sinteze laborioase, riscurile – asumate din start - nu lipsesc: nu toţi poeţii au fost urmăriţi la fel de consecvent... Însă omisiunile, câte sunt, nu afectează profilul de ansamblu al autorilor discutaţi. O excepţie: în cazul lui Octavian Soviany, criticul ignoră sumbrul volum Scrisori din Arcadia, acut-biografist, conchizând că poetul ar fi rămas, în tot ce a publicat până acum, un manierist îndrăgostit de poezia cu rimă. Câteva comentarii sunt, în schimb, inedite, dedicate unor cărţi încă neapărute. Una îi aparţine lui Ion Mureşan, alta lui Romea Cantemir, poet nedebutat editorial la 63 de ani! Iar un text adiacent se ocupă de unanim ignorata plachetă Dormez-vous?, cu care Ştefan Manasia a debutat la 19 ani...

Putem vedea în asemenea gesturi recuperatorii un privilegiu al mentorului respectat, căruia poeţi din toate generaţiile nu ezită să-i încredinţeze manuscrisele sau opurile intruvabile. Importantă rămâne însă relaţia sa critică, peste mode şi timp, cu „vocile“ al căror timbru s-a străduit să-l înregistreze, fără a face figura unui critic de direcţie în sens tare. Poet el însuşi, Ion Pop confirmă regula potrivit căreia cei mai dedicaţi şi mai valoroşi critici români de poezie au fost şi practicieni ai ei. Cu o răbdare şi acribie benedictine, autorul caută pepitele aurifere din nisipul arid al unor echinoxişti modeşti şi obscuri, precum Ion Hirghiduş, Iustin Moraru, Gavril Moldovan, Teofil Răchiţeanu, Flore Pop sau Nicolae Sârbu. Dacă unor nume discrete, dar cu reale calităţi poetice (Adrian Suciu, Virgil Leon, Ioan Milea, Aurel Şorobetea, Vasile Sav) le face întrucâtva „dreptate“, altele sunt aşezate acolo unde merită (vezi cazul criticilor Mircea Muthu şi Iulian Boldea, poeţi de duminică...), iar în cazul poeziei ilizibile a unui tânăr universitar cultivat, precum Rareş Moldovan, cronicarul îşi prelungeşte „autopedeapsa de cititor conştiincios“, depunând eforturi supraomeneşti pentru a o înţelege cum trebuie.

Redutabil critic de text, format la şcoala hermeneutică geneveză, dar şi la aceea a tematismului şi a psihocriticii, înregistrând fidel variaţiile de tensiune ale diagramei poetice într-un mulaj expresiv, atent, deopotrivă, la suprafeţe şi  profunzimi poematice, Ion Pop este un „manierist“ rafinat atât în materie de subtilitate a elogiilor, corect drămuite, cât şi în ce priveşte ceremonialul rezervelor, care, oricât de învăluit ar fi formulate, „ustură“ mai tare decât orice radere sumară. La rigoare, poate fi desprins din aceste comentarii in progress un tablou cvasicomplet al afinităţilor / influenţelor interne şi externe ale echinoxiştilor, dar şi al evoluţiilor fizionomice ale acestora. În plus, de câte ori este cazul, Ion Pop nu evită să consemneze concesiile tematice („patriotice“) sau intervenţiile mutilante ale cenzurii. Preferinţele la vârf ale criticului par a fi Adrian Popescu, Ion Mircea şi Dinu Flămând – din prima generaţie de echinoxişti (dar şi miniaturist-feerica Mariana Bojan), Ion Mureşan, Andrei Zanca, Aurel Pantea dintre optzecişti (urmaţi îndeaproape de Marta Petreu, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Emil Hurezeanu, Virgil Mihaiu, Octavian Soviany), iar dintre postoptzecişti şi douămiişti Ruxandra Cesereanu şi Ştefan Manasia întrunesc majoritatea sufragiilor (urmaţi de Letiţia Ilea, Orlando Balaş şi Cosmin Perţa).

Foarte numeroşi sunt poeţii de pluton, în schimb puţin reprezentaţi sunt excentricii notabili ca „absolutistul“ Dan Damaschin, proteicul Alexandru Pintescu ori Augustin Pop, cel mai acut spirit etico-politic al grupării. Statistic, ponderea pe generaţii creatoare arată 18 poeţi din seria ‘60-‘70 (de la Dinu Flămând la Dan Damaschin), 25 de optzecişti (de la Virgil Mihaiu la Iulian Boldea), şase postoptzecişti (de la Ruxandra Cesereanu la Rareş Moldovan) şi trei douămiişti (Manasia – marea speranţă, Perţa şi Andrei Doboş – considerat un exemplu de eşuare şleampătă într-un „plan primar“ indistinct şi lipsit de orizont). Surprinzător sau nu la un critic „neomodernist“, majoritatea preferinţelor merg spre optzecişti, chiar dacă fanioanele rămân „franciscanul“ Adrian Popescu şi „alchimistul“ Ion Mircea. În tot cazul, disponibilitatea faţă de toate generaţiile active dă rezultate de invidiat...

Ion Pop evită tipologizarea strictă a fenomenului echinoxist, sugerând însă existenţa unui „aer de familie“: trăsăturile definitorii ar fi cultul Bibliotecii (absolvenţii Filologiei clujene au un spirit de castă medievală aflat, potrivit lui Petru Poantă, „în dezacord cu o colectivitate trivială“) şi „condiţia livrescă“ asumată cu gravitate ca „mod de asumare în plan existenţial, organic, a culturii, cu o conştiinţă critică rămasă totuşi în stare de veghe“. Primul val distilează modernismul şaizecist spre zone estetizante, de „distincţie şi rafinament manierist“, în vreme ce optzeciştii deschid manierismul spre metapoezie şi neoexpresionism, iar contactul cu realul (brutal-apocaliptic sau îmblânzit cultural) va fi explorat până la ultimele consecinţe de ultimele promoţii. Nota specifică rămâne totuşi intelectualizarea gravă, livrescă şi ceremonioasă a lirismului (ludicul demitizant e slab reprezentat şi „ardelenizat“ corespunzător). Nu m-aş grăbi să consider că echinoxiştii optzecişti – taxaţi de Mircea Cărtărescu drept neoexpresionişti conservatori - ar fi, înainte de orice, optzecişti.

N-am de gând nici să redeschid gâlceava cu tentă regionalistă despre neoexpresionism vs. lunedism. Personal, înclin să văd în echinoxism o formă a „secundarului“ estetic – în termenii lui Virgil Nemoianu – prin raportare la şaizecismul canonic şi la optzecismul standard. Reflex al modernismului târziu, lirismul grav, filtrat cultural, constituie însă un filon productiv, iar „Fenomenul Echinox“, cu tot caracterul său slab, difuz, rămâne simptomatic pentru modul în care lirismul a supravieţuit de-a lungul câtorva generaţii şi paradigme literare. Centrat pe autenticitatea liricii moderne, demersul dintotdeauna al lui Ion Pop nu e, cum s-ar putea crede, prizonier al unui criteriu desuet de poeticitate. În definitiv, lirismul rămâne un ingredient poetic fundamental, capabil de cele mai diverse metamorfoze - inclusiv în postmodernitate. Iar prezentul volum oferă un material de primă mână pentru o virtuală sinteză critică despre metamorfozele sale autohtone. //