Pe aceeași temă
Inainte de a fi o succesiune abstracta de cifre, plenare si decizii politice, comunismul romanesc inseamna un sir de destine ale victimelor. A le recupera identitatea, in contra unei tentatii amnezice, reprezinta unica modalitate de a onora o datorie de memorie. In cele din urma, condamnarea regimului comunist, in baza Raportului Comisiei prezidate de Vladimir Tismaneanu, indica, dincolo de orice ambiguitate, existenta unui moment in care statul roman isi asuma culpa sa istorica. Evocarea victimelor era dublata de fermitatea unui angajament etic si politic, in egala masura: acela de a nu mai recunoaste continuitatea cu ilegitimele republici populare si socialiste. Departe de a fi o iluzie, anticomunismul democratic devenea unul dintre pilonii regenerarii republicane.
In aceasta serie a edificarii liberale a unei constiinte democratice, Mihail Farcasanu ocupa o pozitie canonica. In mai mare masura decat oricare dintre contemporanii sai, el ilustreaza posibilitatea unei sinteze fecunde intre personalismul liberal si atasamentul constitutional. Campaniile sale, din tara sau din exil, anticipeaza, simbolic, eforturile de dupa 1989 de a imagina o alternativa la patriotismul gregar si nevertebrarea civica. Traditia libertatii, romaneasca si europeana, isi recunoaste in Farcasanu un precursor si o voce distincta.
In egala masura, destinul sau, marcat de a o tragica damnatio memoriae, este parte din traseul unei intregi elite politice si intelectuale confruntate cu optiunea binara a colaborarii sau distrugerii. Familia Farcasanu, al carui profil este acum reconstituit, participa la un intreg proces de constructie nationala, dupa cum aceleiasi familii ii va fi dat sa fie supusa unei incercari a exilului, mortii si pauperizarii. De la Mihail Farcasanu si fratele sau Nicolae, pana la Paul Zotta si Ion Zurescu, cronica acestui neam este cronica ridicarii si prabusirii Romaniei de dinainte de comunism. Prosopografia devine un instrument al memoriei insesi.
Inainte de tacere
Parcursul lui Mihail Farcasanu pune in legatura mai multe nivele ale istoriei politice si intelectuale autohtone: oricat de documentat, volumul editat acum de Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc* nu se poate substitui unei biografii autentice. Prin lentila unui destin exemplar, se poate imagina accesul la un intreg strat de memorie ocultata in comunism. Exilul lui Farcasanu, intervenit in 1946, nu este decat continuarea unei morti civile ce survine in 1945. Ca si generalul Radescu sau Grigore Gafencu, Mihail Farcasanu va avea misiunea de a da glas unei Romanii care a fost si sa articuleze profilul unei Romanii care ar fi putut fi.
Privind retrospectiv, cariera publica a lui Mihail Farcasanu infirma una dintre judecatile vehiculate in spatiul intelectual de la noi, anume inexistenta unei culturi antitotalitare in mediul autohton. In acord cu aceasta viziune simplificatoare, vocile romanesti dedicate pluralismului si libertatii ar fi fost minore ca rang, daca nu cumva intru totul absente. Interbelicul romanesc ar fi fost, ingrosand tusele, dominat in integralitatea lui de o expansiune a nationalismului integral. De aici, precaritatea unei alternative liberale si constitutionale care sa se fi opus regimurilor autoritare si totalitare de dupa 1938.
In fapt, acest tablou de istorie intelectuala impinge in plan secund vitalitatea unei linii care urca pana la liberalismul moderat al junimistilor si duce, organic, catre elaborarile lui E. Lovinescu si ale generatiilor postmaioresciene. Schema evocata nu poate valoriza nici seria de contributii intelectuale in economia careia revista Libertatea a lui George Strat joaca un rol decisiv. In fine, aceasta negare a traditiei libertatii romanesti respinge ca irelevanta o opozitie democratica care nu inceteaza sa invoce, in contra unui stat omnipotent, valorile moderatiei. In anii de dupa instaurarea monarhiei autoritare, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu vor reabilita un sens al demnitatii politice. Sacrificiul lor final nu este decat asumarea unui angajament de natura etica. Viata in afara libertatii nu poate fi traita cu adevarat: acesta este legatul unei linii de personalitati ce refuza, in numele moderatiei si luciditatii, tentatiile gemene ale totalitarismelor.
In aceasta genealogie intelectuala, Mihail Farcasanu ilustreaza energia si creativitatea ultimei generatii liberale. Paradoxul destinului sau merita evocat: legat, biologic, de generatia anului 1927, Farcasanu isi construieste o identitate si un discurs ce rup, in maniera programatica, cu retorica si presupozitiile criterioniste. Irationalitatea unei religii politice sau cultul masificarii totalitare sunt inlocuite de moderatie si de credinta in valoarea de utilitate a procedurilor constitutionale. Daca Mihail Villara, prozatorul din Frunzele nu mai sunt aceleasi, poate fi plasat in descendenta unui autenticism generationist, Mihail Farcasanu, autorul politic, apartine unei varste diferite a reflectiei autohtone. Despartirea de monismul dictaturii este afirmata, in chip lipsit de ambiguitate, prin fraze definitive, ce poseda atributele clasicitatii.
Din acest punct de vedere, anii 1944/1946 sunt momentul in care maturitatea lui Mihail Farcasanu este discernabila in seria de articole din Viitorul si in Scrisorile catre tineretul roman. Recitite astazi, ele propun acel temei liberal in numele caruia tagaduirea dictaturii este posibila, intelectual. Similare, pana la un punct, cu elaborarile lui Jacques Maritain si cele ale demo-crestinilor germani, textele lui Mihail Farcasanu imagineaza, in oglinda, o critica a tiraniei si un elogiu al ordinii libertatii constitutionale. In pragul unei lumi plasate sub semnul regularului sanguinar stalinist, Mihail Farcasanu dubleaza angajamentul public prin luciditatea vizionara. Prin el, ca si prin N. Carandino, Grigore T. Popa sau Vladimir Streinu, intelectualul roman formuleaza un raspuns la provocarea tiraniei.
Incercarea exilului nu poate fi separata de aceasta efervescenta a anilor de dinaintea abdicarii fortate a regelui. Evadarea lui Mihail Farcasanu din regatul popular anunta o noua varsta intelectuala, nu mai putin dramatica. Noua generatie de exilati pare sa replice, in oglinda, misiunea istorica a celei care, un secol inainte, opunea protectoratului rusesc visul unei Romanii libere. Insa nimic nu parea sa sprijine acest efort grandios si tragic al exilului democratic. Depozitiile Monicai Lovinescu recupereaza acest sentiment de solitudine care il urmareste pe exilat in lumea libera. Dincolo de Cortina de Fier, exilul democratic este condamnat sa se confrunte cu un stigmat aplicat, dialectic, de stanga occidentala; dusmani ai poporului, reactionari si fascisti, exilatii sunt franctirori ce mizeaza pe o durata lunga.
Odata cu exilul, Mihail Farcasanu devine un inamic al statului. Statul democrat popular, pe cale de a se naste inca din martie 1945, il transforma in obiectiv informativ. In jurul lui Mihail Farcasanu, ca si al intregului exil, se tese o retea intunecata de delatiuni si intrigi. Securitatea duce peste granite propriul razboi impotriva celor care se opun lumii noi. Investigarea relatiilor dintre cei ramasi in tara si exilati devine o miza a muncii operative. Republica populara este obligata sa apere cuceririle revolutionare. Cu orice pret.
Dupa 1945, parcursul lui Mihail Farcasanu se suprapune peste istoria exilului democratic autohton. Este vorba de o incercare nobila si dureroasa de a da voce politica unei Romanii captive. Meschine si lacunare, documentele din arhiva CNSAS nu pot evoca decat trunchiat o lupta care se defineste prin solitudine si maretie etica. Caci in joc, pentru Mihail Farcasanu, nu se afla doar organizarea unui exil politic, ci edificarea unei arhitecturi care sa salveze, in libertate, esenta unei Romanii ideale. Federarea exilului nu este doar o himera politica, ci intruchipeaza energia unui patriotism intemeiat pe valorile libertatii. Radio Europa Libera este reperul in jurul caruia se poate constitui nucleul unei Romanii viitoare. Solidaritatea dintre partidele democratice indica o cale de urmat.
O voce si posteritatea ei
In planul istoriei politice, campania exilului democratic si a lui Mihail Farcasanu insusi ofera imaginea unui esec. Disensiunilor din Comitetul National Roman le urmeaza intemeierea unei organizatii patronate, simbolic, de generalul Radescu. Sciziunea din cadrul emigratiei nu mai poate fi ascunsa si, odata cu ea, viziunea unei Romanii exilate unificate in demersurile sale este definitiv compromisa. Sacrificiul de energie si de speranta devine unul inutil.
Tragedia personala a lui Mihail Farcasanu nu poate fi separata de acest dublu impas: tensiunilor din cadrul exilului le raspunde regandirea politicii americane si occidentale insesi. Fermitatea libertara nu mai este un capital simbolic in momentele in care guvernele din exil ale tarilor captive sunt gradual eliminate. Timpul coexistentei pasnice a sosit. Emigratia democratica este acel balast asociat cu isteria Razboiului Rece.
Retragerea lui Mihail Farcasanu opune acestui compromis istoric intransigenta credintei in libertate. In pofida mastilor, raul totalitar ramane acelasi: Romania "desovietizata" este aceeasi Romanie captiva. In solitudinea sa autoimpusa, Mihail Farcasanu ipostaziaza verticalitatea suicidara a unui exil democratic ce refuza calea impacarii cu "tara". Caci "tara" nu poate fi imaginata decat in conturul unei autentice libertati. Legatul lui Mihail Farcasanu este de regasit in aceasta moderatie inflexibila. Incercarea exilului este asumata, pana la capat.
* Pia Bader Farcasanu, Izgonirea din libertate. Doua destine: Mihail Farcasanu si fratele sau Nicolae, Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc, Bucuresti, 2009.
