Miracolul libertăţii între cal şi măgar

Cartea lui Andrei Cornea risipeşte iluzia, parfumul romantic, mitologic sau cel demagogic din jurul ideii de libertate aşa cum este ea vehiculată de profesioniştii ei într-un sens larg, politicienii şi ideologii. 

Titlul noii cărţi a lui Andrei Cornea, Mi­racolul. Despre neverosimila făptură a li­bertăţii m-a oprit în loc prin parfumul său kunderian şi prin aerul provocării unui sondaj deopotrivă în ine^­fa­bil şi în clişeu. Libertatea se află în grupul restrâns al celor mai uzate şi abuzate cuvinte pe care istoria le cu­noaşte, nicio revoluţie nu se poate lipsi de el, port­drapel al oricărei eman^­ci­pări, de la felul în care îți faci freza la cel în care îți manifeşti  diferenţa, li­ber­ta­tea dictează în regimul atât de versatil şi fluid al dorinţei, imaginarul nostru e plin de libertate în toate felurile, şi fiecare dintre noi cunoaşte mica sa re^­vo­luţie, micul său război de independenţă. Nu e firesc să ne întrebăm din ce este fă­cută libertatea pe care ne-o dorim atât de mult şi chiar mai mult decât atât, să ne întrebăm în ce măsură suntem liberi sau cât de liberi (mai) putem fi? Şi poate, ri­dicând miza către interogaţia filosofică, aşa cum Andrei Cornea o face, cum e cu putinţă ca un om să fie liber? Iată o în­tre­bare aproape hamletiană, deghizată într-o formulare demnă de Montesquieu şi spun aproape pentru că diferenţa de regim on­tologic este aici diferită, poţi trăi ca sclav sau sub o formă de obedienţă etatică, ceea ce în secolul XX numim dictatură, foarte bine, netulburat de toate aceste întrebări, fără povara libertăţii, sănătos tun. Pentru că discursul despre libertate îşi are sofiştii săi şi Andrei Cornea ne atrage atenţia asu­pra malpraxisului filosofic în ce priveşte li­bertatea. Începând cu stoicii pentru care „libertatea nu e decât înţelegerea sau asu­marea conştientă a necesităţii, adică, spus pe şleau, a robiei“, trecând prin J.-J. Rous­seau şi Contractul social, unde filo­soful defineşte libertatea în termenii con­strângerii exercitate de stat, „cel care nu ascultă de voinţa generală trebuie silit la libertate“ - silit sau siluit, istoria ne-a ară­tat că diferenţa se estompează rapid - şi pri­vind mai adânc la formularea pe care o dă Hegel libertăţii ca „necesitate în­ţe­leasă“ - şi am văzut cât de repede ajung unii să o înţeleagă în numele tuturor ce­lorlalţi -, Andrei Cornea detectează toate aceste deformări, pervertiri ale ideii de li­bertate în măsură să cauţioneze tocmai pier­derea ei. Şi nu există un loc mai bun de a pierde libertatea decât în discursul ca­re o presupune, în timp ce o desfigurează subtil sub pretextul unei reuşite ope­raţii estetice. Andrei Cor­nea ne prezintă riscurile unei înţelegeri de­ficitare a libertăţii într-un context mai larg, chiar al societăţii în care trăim, be­neficiind sastisiţi sau chiar uşor dez­gustaţi de pri­vi­legiile ei, iar termenii în ca­re li­ber­tatea este contestată beneficiază la rândul lor de această ipocrizie edulcorată a eu­fe­mi­s­mului, sub numele de euro­scep­ti­cism, an­ticapitalism, anticorporatism, ex­presii atât ale neofeudalismului de tran­ziţie, cât şi ale revivalului comunist „cu faţă uma­nă“ mai atent la fard, sau cum o numeşte filosoful, „cealaltă stângă“, de regăsit pe platforma CriticAtac, ul­tra­na­ţionalism cu ingredientele sale principale: antis­emi­tis­mul şi xenofobia etc.

Rafinata inteligenţă supravegheată a fi­lo­sofului ne oferă şi altă miză a cărţii, ana­liza dozei de constrângere care se află în orice libertate care asigură necesara se­gregare în raport cu libertinismul, anarhia sau anomia, de aceea un capitol important al cărţii este consacrat relaţiei dintre li­ber­tate şi constrângere sau dintre libertate şi lege, normativul dat oricărei con­strân­geri asu­mate. Ca şi nobleţea, aşa cum o ca­rac­te­riza Ortega y Gasset în Revolta ma­selor, drept o formă de servitute asumată, dar nu faţă de cineva anume, ci faţă de o serie de principii morale, şi libertatea pre­su­pu­ne o constrângere asumată din pers­pec­tiva unor valori morale, „auto­dis­ci­plinare creativă permanentă“ în termenii lui Cor­nea şi totodată un permanent exer­ciţiu de lectură şi interpretare a textului legii ca „închidere care nu limitează“. Şi aici, An­drei Cornea ne oferă o minunată pu­nere în ecuaţie a actului lecturii în ceea ce pri­veşte legea, lectură care nu trebuie să rea­biliteze o veche noţiune executând pre­­zen­tul cu toate nuanţele şi schimbările sale, tip de lectură fundamentalistă, „sa­du­chee“, care conduce la „arheo­lo­gi­za­rea“, la osificarea legii, nici o lectură „li­ber­ti­nă“, de bricolaj, a „updatării“ fără limită până la alienarea spiritului legii, ci o lec­tură a „fariseilor“ care să pună în acord experienţa afectivă şi distanţa her­me­neu­ti­că, empatia şi interpretarea, sin­gura prin care legea rămâne vie, viabilă şi eficace.

Tindem să vedem în libertate regula şi chiar mai mult decât atât: „scopul ultim“ al traseului destinal al evoluţiei istorice. Toate discursurile revoluţionare de reflex utopic asumă asta în numele unei uma­nităţi pe deplin eliberate de orice con­strângeri, dar statele cu o astfel de agendă „umanistă“ o realizează paradoxal prin ce­le mai cumplite constrângeri. Cartea lui An­drei Cornea este una care risipeşte ilu­zia, parfumul romantic, mitologic sau cel demagogic din jurul ideii de libertate aşa cum este ea vehiculată de profesioniştii ei într-un sens larg, politicienii şi ideologii. 

Filosoful trăieşte autentic starea de stu­poare în faţa miracolului libertăţii şi, dacă vrem, întreaga sa carte subliniază unul şi acelaşi lucru: libertatea constituie tocmai ex­cepţia, iar această excepţie nu este ins­tituită nici determinist, nici teleolologic. Spre exemplu, apariţia ei în mijlocul so­cietăţii antice greceşti, în Elada, secolele VI-V î.d.Cr., este un miracol, şi ca orice miracol este incomparabil, singular şi nu durează. Discuţia este reluată în contextul destrămării URSS în epoca Gorbaciov, spec­taculoasă şi neaşteptată evoluţie a eve­nimentelor, sincronă cu apariţia unui tip de lider sovietic diferit, care nu a mai fă­cut apel la forţa militară ca mijloc de con­strângere politică, fapt care a condus la suc­cesiva prăbuşire a regimurilor co­mu­niste şi eliberarea Europei de Est. Tocmai acest miraculos al libertăţii şi aş zice şi imensa ei fragilitate invită şi la o analiză a paradoxurilor ei, transpuse adesea sub for­ma parabolei sau anecdotei. Este locul în care filosoful ne invită să parcurgem o se­rie de momente privilegiate în care lite­ra­tura oferă, sub forma a ceea ce filosofia greacă înregistra cu numele de „mythos“, o altă expresie, enigmatică, de cunoaştere. Pe rând, mitul peşterii al lui Platon, para­bola legii la Kafka, anecdota cu măgarul lui Buridan, ultimul capitol din Călătoriile lui Guliver, cartea lui Jonathan Swift etc. oferă ocazia unor reflecţii pe marginea li­bertăţii. Societatea cailor înţelepţi, houy­h­n­hnmii pe care Gulliver îi întâlneşte în ul­tima sa călătorie, probează pentru Andrei Cornea atracţia pe care o simţim faţă de această utopie a imperiului raţiunii, de unde libertatea este evacuată, pentru că ea presupune întotdeauna o „existen­ţia­listă“, inconturnabilă embarras du choix. În acest caz, libertatea este acea formă a existenţei noastre care ne presupune deo­potrivă fragilitatea şi imperfecţiunea. Anec­dota sapieţială a lui Jean Buridan, sco­lasticul din secolul al XIV-lea, statuează fals imposibilitatea alegerii, prin urmare a libertăţii, subiectul fiind un măgar care trebuie să opteze între două  coşuri cu fân perfect identice, raţiunea condamnându-l la moarte prin înfometare, din moment ce nu există o minimă diferenţă care să-i ghideze opţiunea. Demonstraţia lui Andrei Cornea, dincolo de inteligenţă şi ra­fi­na­ment, beneficiază nu doar în acest caz de ajutorul uneia dintre cele mai rafinate ironii hermeneutice. Las cititorului bu­cu­ria de a o descoperi în amănunt, ca şi restul acestei minunate cărţi, dar nu mă pot abţine să menţionez titlul acestui capitol: Omul nu-i măgar. //

// ANDREI CORNEA

// Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2014