Mirajul Cubei castriste

Codrut Constantinescu | 03.07.2012

Pe aceeași temă

Cum se explică atracţia deosebită a intelectualilor francezi de stânga faţă de Cuba lui Castro?

Jean Delumeau întreprinde un minunat excurs în istoria ideii de paradis terestru1, de la cele mai vechi reprezentări până în momentul destrămării acestui mit, prin suc­cesivele descoperiri ge­ografice care nu au mai lă­sat loc interpretărilor, dar nu face nicio referire la per­sistenţa acestui ideal de­for­mat în mentalul umanităţii contemporane. Dintr-un anu­­mit unghi, călătorii în URSS, Cuba sau China po­pu­lară se aseamănă cu le­gi­u­nile de căutători medievali ai Paradisului (călugări, na­vigatori, militari, comercianţi, termenul ge­neric fiind cel de conchistadori etc.). De altfel, dezamăgirea întoarcerii în lumea descompusă a capitalismului putred este în strânsă legătură cu dezamăgirea faţă de părăsirea Paradisului terestru al oamenilor muncii (strict supravegheaţi), un paradis căruia autorităţile sovietice în mod evi­dent îi asigurau, din toate punctele de ve­dere (atât material, cât şi mental - vezi me­todele de gâdilare a orgoliului), un sejur foarte plăcut. Unul de vedetă şi, ştim bine, cui nu i-ar plăcea să experimenteze această minunată postură? O altă ase­mă­nare între regimul paradisului medieval şi cel revoluţionar constă în tendinţa mi­gra­torie a celor două. Jean Delumeau descrie cu minuţiozitate bezmeticele reprezentări geografice ale paradisului din Evul Mediu târziu, din Abisinia (regatul preotului Ioan) până în America („Dacă există un paradis pe pământ, aş spune că el se află acum în Brazilia (...) cine vrea să tră­iască în paradisul terestru trebuie să vi­nă în Brazilia“, scria pe la 1560 călugărul portughez Rui Pereira)2 şi Indii. Odată ce un astfel de punct geografic era des­co­perit, existenţa paradisului este trans­fe­rată în altă parte, unde creştinătatea încă nu pusese piciorul, pentru că locurile ex­plorate şi observate nu păreau deloc a fi paradisiace, ci doar terestre, cel mult exo­tice, diferite.

Similar, şi paradisul revoluţionar a migrat, luând întâi forma geo­grafică a URSS, însă, pe măsură ce acest mit se spulbera, de­ve­nind din ce în ce mai clară ade­vărata natură a regimului (înăbuşirea în sânge a rebeliunii Ungariei, Raportul lui Hruş­ciov, invazia Ce­ho­slo­va­ciei din 1968 pu­nând capăt iluziilor), pa­radisul mi­grează către orizonturi şi locuri mult mai virgine din punct de vedere re­voluţionar, precum Cuba lui Castro şi Che Guevara sau China lui Mao şi a Revoluţiei culturale. Cruntă dezamăgire – să cauţi o viaţă în­treagă un loc perfect şi să nu-l găseşti... A doua etapă a paradisului proletar s-a si­tuat în Cuba lui Fidel Castro, care a pre­luat puterea în urma unui război de ghe­rilă bine cunoscut, încheiat cu preluarea puterii la începutul anului 1959. Se uită că Fidel Castro nu a fost de la început adept al comunismului, adoptând această ideo­logie treptat, în funcţie de interesele sale politice şi personale (a păstra puterea prin orice mijloace).

Între 1960-1969, trei valuri succesive de îndrăgostiţi de comunismul cubanez au luat cu asalt prospera şi exotica insulă ca­raibiană. Primul se leagă de epopeea şi mi­tul rezistenţei eroice, dar şi al luptei de gherilă din Sierra, şi ţine până în anul 1965. Al doilea se agaţă de figura sedu­cătoare a lui Che Guevara şi a apelului său revoluţionar care a inflamat lumea in­te­lectuală occidentală de stânga („Să creăm un Vitenam, două, trei, cât mai multe, multe viet­namuri“). Cel de-al treilea val s-a concentrat asupra a două mari evenimente cul­turale: Salonul din mai (1967) şi Congresul Cul­tu­ral (ianuarie 1968).

La începutul anului 1960, cine credeţi că face o că­lătorie, fiind printre primii intelectuali occidentali ca­re pun piciorul în Cuba noului regim? Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, care devin rapid, instantaneu aproape, adepţi zeloşi şi entuziaşti ai noului regim, punându-şi prestigiul şi condeiul în slujba Revoluţei castriste. Sartre a fost cucerit de bucuria de a trăi a cubanezilor, de tine­reţea liderilor, sedus de fondul sonor atât de muzical, de cocteilurile cu rom. „Este luna de miere a revoluţiei“, ar fi spus el. Cuplul francez a avut onoarea de a-l însoţi chiar pe Fidel Castro într-un turneu de lucru de 48 de ore în interiorul insulei. În aceste ore, Sartre a avut discuţii intime cu Fidel, ceea ce nu avea cum să nu-i afec­teze puternic orgoliul: iată cum un lider revoluţionar ştie să se comporte cu un fi­losof! Să-i ceară părerea! Sartre a fost fla­tat de confesiunile pe care i le-a făcut Cas­tro („Eu sunt un revoluţionar prin vocaţie“). Într-o noapte de discuţii pro­funde, Fidel Castro chiar i-a cerut lui Sar­tre să-i trimită nişte specialişti francezi, ca şi cum filosoful francez ar fi condus guvernul francez sau, măcar, ar fi fost ambasadorul republicii la Havana. La în­toarcerea din insulă, el avea să scrie un lung reportaj, Ouragan sur le sucre, foar­te favorabil Noii Cube, în care lăuda de­mocraţia directă pe care a văzut-o acolo. La 9 iulie 1960, scria în ziarul France-Soir că nu a văzut bătrâni în rândul liderilor cubanezi. „Vizitând întreaga insulă, am văzut în toate posturile de comandă doar tineri care ar fi putut fi fiii mei.“ Re­mar­căm aceeaşi obsesie de început care marca şi Legiunea Arhanghelului Mihail şi fixaţia ei pentru puritate, tinereţe, prospeţime, început zero al unei noi umanităţi. „Fidel gândeşte vorbind sau, mai degrabă, re­gândeşte tot ceea ce va spune; o ştie şi totuşi improvizează.“(!)3 Mai mult, Sartre îl compară pe Fidel Castro cu marele mis­tic spaniol din secolul al XVI-lea Juan de la Cruz (Jean de la Croix).

 

Despre Che, pe care l-a întâlnit, are, de asemenea, o părere extraordinară: „Era omul cel mai cultivat şi, după Castro, una dintre inteligenţele cele mai lucide ale revoluţiei. I-am văzut blândeţea şi umorul cu care-şi întâlnea oaspeţii, tre­buie să fii nebun să crezi că le îm­prumuta doar în zilele de recepţie“4. Nu credem că Sartre bănuia că şi a fi numărul doi într-un regim comunist era extrem de periculos, mortal de periculos, cum de altfel a fost cazul şi cu Che Guevara. Sar­tre chiar le recomanda tinerilor francezi: „Fiţi cubanezi!“. Putea tovarăşa de viaţă a lui Sartre să aibă o altă părere? Evident că nu. La 7 aprilie 1960, scria în ziarul France Observateur: „Îmi făcusem des­pre revoluţia cubaneză o impresie ex­trem de favorabilă, dar, după opt zile, du­pă o lună, părerile mele erau încă şi mai favorabile“. Ba, mai mult, Fidel Cas­tro ar fi bulversat noţiunile de posibil şi imposibil. „Asta este extraordinar. Este un fel de miracol. Pentru că a trebuit să îndrăzneşti să crezi în şansele omului. Castro şi tovarăşii săi au dat o mare lecţie întregii lumi.“

Pe urmele mediatizatului cuplu francez s-au îngrămădit şi alte legiuni de admiratori. Care s-au apucat, în mod evident, adop­tând metoda clasică de tă­mâ­iere, să scrie. Ghimpele din coasta Ame­ricii trebuia susţinut! Printre aceştia se regăsesc Claude Julien – La Révolution cubaine (1961), Henri Alleg – Victorieuse Cuba (1963), Anne Philipe – Cuba, les hommes et leur révolution (în Le Monde din 1-4 aprilie 1963), Pierre şi Renée Gos­set – L’adieux aux Barbus (1965). O altă carte care a contribuit la edificarea mi­tului Cubei comuniste a fost Les Gué­ri­lleros au pouvoir. L’itinéraire politique de la révolution cubaine, scrisă de K.S. Karol, publicată abia în 1970, dar rodul unei îndelungate experienţe a autorului în Cuba, o carte care a contribuit mai ales la edificarea mitului Che Guevara.

Celebrul Salon din mai era o ex­poziţie de artă plastică, care se organiza de obicei la Paris, dar, în mod excepţional, a fost trans­ferată în anul 1967 la Havana. Artiştii invitaţi de regim au fost foarte bi­ne primiţi (ce surpriză!), având un tra­ta­ment asemănător unor vedete. Reacţiile au fost foarte favorabile. În sfârşit, un re­gim care sprijinea pictura! Puterea de la Ha­vana a organizat în ianuarie 1968 un con­gres internaţional al in­te­lec­tualilor (evi­dent, de stânga, bine triaţi), la care au participat, reprezentând Franţa, şi ne­lip­situl Jean-Paul Sartre, Alain Robbe-Grillet şi Jean-Jacques Pauvert. Tema Congresului a fost „Colonialism şi neocolonialism în dezvoltarea culturală a popoarelor“5. Re­zoluţia finală nu putea fi decât o laudatio la adresa gazdei, fireşte: „În Cuba şi prin mişcarea revoluţionară cubaneză, exi­genţa comunistă şi-a redobândit, odată cu un centru viu, puterea ei viitoare“ (Le Monde, 7 ianuarie 1968). Castro se afla în plină perioadă de rumegare a de­za­mă­girii provocate de aliatul său sovietic care nu avusese chef să se sinucidă de dragul său în timpul crizei rachetelor din Cuba (ba, mai mult, şi le şi retrăsese!). În­ţepătura antisovietică din rezoluţie este mai mult decât evidentă. Ba, mai mult, Fidel a calificat manualele sovietice de mar­xism-leninism drept anacronice. La conferinţa de închidere, Fidel a subliniat „conştiinţa universală a luptei, în­tre­bân­du-se unde este avangarda revolu­ţio­nară? Care a fost sectorul cel mai expus la influenţa morţii lui Che Guevara? În cel al muncitorilor intelectuali, cu si­gu­ranţă. Mai mult, a lăudat participarea unui grup de preoţi catolici progresişti care predicau coabitarea şi colaborarea între creştinism şi marxism (!). A sfârşit prin a sublinia importanţa congresului pen­tru îmbogăţirea orizonturilor re­volu­ţionare, iluminării şi informării po­po­rului cubanez“6 .

Atracţia deosebită a in­telec­tu­a­lilor francezi de stânga faţă de Cuba lui Castro se justifică şi printr-o juxtapunere. Cuba lui Castro era atât o mică parte din Lumea a Treia, faţă de care intelectualii oc­cidentali au manifestat o deosebită atrac­ţie, mai ales după sfârşitul celui de-al doi­lea război mondial, cu începutul proce­sului de decolonizare, care oferea mult spa­ţiu de manevră unor noi posibile expe­rimente sociale, prelungind vechiul mit al bunului sălbatic, cât şi suprapunerea pes­te aceste realităţi anticoloniale şi anti­eu­ropene a regimului comunist şi a matricei sale (de)formatoare. Exista speranţa că, dacă sovieticii au eşuat, poate, totuşi, cei de la Tropice pot reuşi, realizând socie­tatea perfectă, tocmai din această înge­mănare fericită. Se pleca de la concepţia greşită că Lumea a Treia era pură pentru că a suportat jugul albilor7, luptând îm­po­triva exploatatorilor (colonişti-capi­ta­lişti). Faptul că realitatea colonială a fost mult mai complexă decât această diho­tomie nu a contat prea mult. Chiar şi zia­re catolice au reuşit să se înşele cu privire la Castro, probabil din dorinţa stângii ca­tolice (care, la un anume punct se întâlnea cu ideo­logia comunistă în dispreţul faţă de aşa-zisa lume materialistă capitalistă) din acei ani de a părea totuşi deschisă la minte, o stângă catolică progresistă! Iată ce scria, de pildă, La Croix: „Fidel Castro, de când se află în fruntea ţării, nu şi-a pierdut pasiunea de a asculta: poate fi întrerupt, criticat. Când străbate ţara, miniştrii săi trebuie să-l aştepte când stă să discute despre creşterea porcilor dintr-o fermă sau când dă o mână de ajutor la tăierea trestiei de zahar“ (29 iu­lie 1970).

Cum să nu susţii o astfel de tânără so­cietate, pornită viguros pe drumul pro­pri­ei autodistrugeri (căci, atunci când Castro a preluat Cuba, aceasta era cea mai în­floritoare societate din America Centrală!)? Ce poate fi mai frumos decât să faci şi turism, şi revoluţie, să te bucuri de plăceri exotice la preţ redus, dar şi să ai conştiinţa politică împăcată, doar te afli alături de cei mai buni fii şi cele mai sexy fiice ale revoluţiei, fiind, implicit, de partea cea bu­nă a istoriei, împotriva imperialismului ame­rican? „Totul contribuie la exacerbarea simţurilor călătorului occidental atunci când acesta merge în Cuba sau în China: căldura, natura, mai mult sau mai puţin luxuriantă, frenezia culorilor şi sim­ţu­ri­lor. În Cuba, oaspeţii vestici sunt toropiţi de senzualitatea unei culturi tinere şi pline de viaţă, care, aparent, dansează tot timpul în ritm de rumba, conga sau pacianga, dansuri asezonate cu rom de cea mai bună calitate, chiar şi atunci când se lansează în revoluţii proletare sângeroase.“ Evident, călătorul este în­cântat de sexualitatea şi frumuseţea cu­banezelor, care, indiferent dacă sunt mi­liţiene şi au o mitralieră grea agăţată de gât, îşi păstrează farmecul exotic, căci „pentru mulţi călători, periplul cubanez permite să reconcilieze exotismul şi so­cialismul“8.

Lovitura decisivă pentru des­tră­marea mitului castrist a fost dată de fotograful şi scriitorul his­pa­no-francez Pierre Golendorf, ca­re a fost condamnat în 1971 la 10 ani de puşcărie în timp ce se documenta pentru a edita o carte despre Cuba, pe­trecând 2 ani şi jumătate în sistemul pe­nitenciar castrist, fiind eliberat în urma unei campanii internaţionale a Amnesty International, şi care a scris, în urma ace­s­tei experienţe zguduitoare, cartea 7 ans à Cuba. 38 mois dans les prisons de Fidel Castro9. Volumul a cam dat lovitura de gra­ţie mirajului utopic al unei Cube cas­triste, la fel de atinse de virusul disoluţiei ca toate celelalte regimuri comuniste. //

Note:

1. Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului, Editura Humanitas, 1997

2. Op. cit., pag.99

3. „Fidel pense en parlant ou plutôt il repense tout ce qu’il va dire; il le sait et pourtant il l’improvise.“

4. François Hourmant, Au pays de l’avenir radieux. Voyages des intellectuels français en URSS, à Cuba et en Chine populaire, Aubier, 2000, pag. 40

5. Amuzantă tematică adoptată de Castro, având în vedere tendinţele neocoloniale adoptate după acest congres de către puterea de la Havana- a se vedea intervenţiile militare cubaneze directe in Africa Neagră, în Congo, Angola şi Etiopia, dar şi diversele ingerinţe în alte 17 state africane în timpul Războiului Rece

6. Rafael Hernández, The Red Year, ReVista, the Harvard Review of Latin America. Volume VIII, Number 11, Winter 2009. pp. 21-24

7. Jean Sevillia, Terorismul intelectual. Din 1945 până în prezent, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pag. 59

8. Ibidem, pag. 103

9. Paris, Belfond, 1976

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22