Mirajul normalităţii

Anne Applebaum a reţinut în volumul Voices of Gulag, pe care l-a editat la Yale University Press, şi o mărturie poloneză deosebit de interesantă, pe care o foloseşte de altfel de-a lungul monumentalei sale cărți Gulagul. O istorie.

Gustav Herlig Grudziński a fugit din zona ocu­pată de Germania nazistă, activând în re­zis­tenţa anticomunistă din Polonia Orientală, fi­ind cofondator al grupului de rezistenţă PLAN, curierul organizaţiei pentru zona Lvovului, a fost prins de NKVD în anul 1940 şi trimis în mai multe lagăre din Gulag, situate lângă Ar­han­gelsk, port la Marea Albă, în apropierea Cer­cului Polar. Din fericire pentru el, a stat aco­lo doar doi ani, căci în 1942 a reuşit să se în­roleze în Armata generalului Anders şi să pă­răsească „raiul“ sovietic prin Persia. Totuşi, ob­servaţiile lui sunt foarte pertinente şi exac­te, ele fiind expuse pe larg în volumul A World Apart, apărut prima dată în 1951 (sau Un monde à part, Editions Gallimard, Paris, 1995).

Chiar dacă volumul a apărut cu un deceniu îna­intea cărţilor lui Soljeniţîn, nu a zguduit lu­mea occidentală, având în vedere că era scris de un polonez reacţionar. Herlig a luptat în Africa de Nord şi apoi în Italia, la Monte Cas­sino, rămânând după terminarea celui de al doi­lea război mondial în Occident, logic, evi­tând să se întoarcă în Polonia până când acea­s­ta nu a mai fost populară (s-a întors acasă abia în 1991). Cartea lui a apărut doar în sa­miz­datul polonez, iar Adam Michnik, celebrul disident şi scriitor polonez, citind-o la 15 ani, avea să fie profund cutremurat, scriind că, du­pă lectura ei, „toată propaganda comunistă s-a prefăcut în cenuşă. Mi-am dat seama că, zi de zi, la şcoală, în ziare şi cărţi, mă min­ţeau neîncetat“.

Gustav Herling Grudziński a des­cris foarte exact o instituţie absolut ciudată a Gulagului, casa de oaspeţi (pe care umorul carceral o mai numea şi „staţiune de vacanţă“), care de­monstrează atât ceea ce înţelegeau auto­ri­tă­ţile prin umanismul sovietic, cât şi per­ver­si­tatea deosebită dezvoltată şi nuanţată ne­în­cetat. Într-adevăr, era vorba despre o casă adevărată, cu camere curate, cu mobilier, ve­selă, lenjerie, unde avea loc marea întâlnire în­tre zek şi omul liber. Pentru a ajunge să-şi viziteze soţul sau fiul, femeia liberă trebuia să fie cu adevărat extrem de încăpăţânată şi/sau îndrăgostită, mai mult, să aibă un cazier politic virgin, căci „NKVD tratează ofensele po­litice precum bolile contagioase“. Sistemul birocratic sovietic permitea, chipurile, o astfel de vizită în fiecare an, însă obstacolele ri­di­cate erau fantastice, anume menite a des­cu­raja contactul cu un duşman al poporului. Însă dacă scopul declarat al vizitei era acela de a cere divorţul de elementul dubios şi de­căzut din drepturi, într-o clipită, nu mai exis­ta nicio barieră. Multe soţii au sucombat aces­tei presiuni totalitare, care se amesteca până şi în aşternuturile oamenilor şi ceea ce tre­buia să fie o întâlnire intimă, de trei zile, se putea transforma foarte rapid doar într-una de câteva ore („nu mai pot trăi aşa“), în care soţii se puneau de acord asupra divorţului şi altor detalii tehnice. Uneori, deținuţii, din dis­pe­rare, recurgeau chiar la gesturi extreme du­pă astfel de întâlniri ratate: sinuciderea.

Înaintea fericitului eveniment, ambele părţi (soţia liberă şi zekul) erau obligate să sem­ne­ze un angajament de confidenţialitate care pre­supunea ca cele văzute să rămână strict în amintirea omului liber, zekul obligându-se, chipurile, să nu dezvăluie soţiei condiţiile rea­le de viaţă din lagăr. Care însă nu erau chiar atât de greu de observat, având în vedere sche­letul soţului sau brigăzile de deţinuţi ca­re, în fiecare dimineaţă, plecau la lucru, în afa­ra perimetrului, trecând prin dreptul casei de întâlniri, care nu se afla în interiorul lagărului. O simplă mişcare a perdelei putea re­leva întreaga mizerie a condamnaţilor. O per­soană normală îşi putea da seama cu uşurinţă că nici soţul nu era scutit de acest calvar, chiar dacă autorităţile, într-o manieră tipic sovietică, încercau să camufleze rea­li­ta­tea, îmbrăcându-l pe deţinut cu haine noi (ca­re erau restituite după cele trei zile), ofe­rindu-i în avans trei cartele de mâncare pen­tru cele trei zile (pâinea era mâncată imediat, iar supa, dăruită amicilor), norocosul aştep­tându-se ca soţia să vină cu mâncare de aca­să.

Herlig Grudziński a observat efectul per­vers al acestei momeli sau miraj de nor­malitate, căci acest contact cu lumea şi viaţa liberă pro­du­cea şi mai multă durere deţinutului care be­neficiase de ea, chiar dacă soţia nu cerea di­vorţul, căci exista o mare diferenţă între ilu­ziile avute înaintea vizitei şi realitatea dură. „Iluziile aveau întotdeauna de suferit“, no­tează Herlig Grudziński. Unii deţinuţi tineri care reuşiseră să obţină astfel de vizite aveau frustrări de natură sexuală, având în vedere regimul de înfometare şi extenuare fizică. Fi­ind străin, nu a avut astfel de iluzii conjugale: „Am ajuns la concluzia că, dacă speranţa poate fi ultimul reazem în viaţă, uneori se poa­te transforma într-un chin de nesu­por­tat“.