Pe aceeași temă
La capatul oricareia dintre cartile Monicai Lovinescu redescopar aceeasi satisfactie si aceeasi frustrare. Prima comprima toate lucrurile deja spuse despre autoarea Undelor scurte: inteligenta taioasa, vitalitate a analizelor, fie ele politice sau literare, si mai ales exigenta morala. Cea de-a doua se leaga insa de prea putinul combustibil oferit pentru un eventual portret al omului Monica Lovinescu, cu tot ce se gaseste sub armura de fiecare zi. De n-ar fi memorabilele pagini ale lui Gabriel Liiceanu din Declaratie de dragoste, nu ne-ar ramane decat tonul intimidat al propriilor amintiri din primul volum al Jurnalului, relativ la anii copilariei, si ceea ce putem reconstitui din umorul infinit nuantat al portretelor (de la aqua forte la sarja amicala), din exactitatea farmaceutica a etichetarilor, din politetea structurala si, mai ales, din inconfundabilul plural al relatarii - inegalabil roman nescris al unui cuplu legendar. Ani si ani, in cartile publicate la Humanitas, doar “tema mamei” si, poate - daca tinem neaparat -, momentul inchiderii biroului de la Paris al Europei Libere sa fi lasat ferestre intredeschise spre zonele vulnerabile ale intimitatii.
Cu cel mai recent volum al Jurnalului*, lucrurile stau parca altfel. Un vers de Virgil Ierunca - “timpul pune niciodata pe lucruri” - amintit undeva, in legatura cu brusca senzatie de timp limitat, invadeaza melancolic obisnuita energie a trairii de fiecare zi. In alt plan, pe masura ce se apropie de zilele noastre, Jurnalul capata o tot mai mare libertate, aspra si luminoasa, a judecatilor. Un taler se ingreuneaza, celalalt pierde din greutate. Toate iluziile s-au cicatrizat. Bataliile sunt pe sfarsite. Ultima, pentru destinul politic al PAC-ului si al lui Nicolae Manolescu, tocmai se pierde in aceste pagini despre anii 1996-1997. Oamenii sunt cum sunt, derapajele lor sunt inscrise in firea lucrurilor. Nimic nu este iertat, nici celor mai buni, dar totul e deja scris, deja trait. Ce iese acum deasupra, irezistibil si neasteptat, e melancolia. Sursele ei nu sunt doar cele legate de trecerea timpului, ci, mai ales, de incheierea unui vast ciclu istoric, perceput ca aventura personala. In intervalul consemnat aici, Monica Lovinescu isi ia ramas bun de la misiunea pe care a impartit-o zeci de ani cu Virgil Ierunca.
“Mutatia este de fapt savarsita: exilul si-a incheiat ciclul, ce face sau nu face nu mai prezinta vreun interes major”. Constatare calma, fara rest, care abandoneaza lucid o grila existentiala devenita inutilizabila. In acelasi timp - recunoastere explicita a predarii stafetei. Vigilenta anticomunista a fost trecuta celor din tara cu inima stransa, cu neincredere, cu raul inainte, dar, dincolo de toate, cu sentimentul evidentei ca “frontul” si-a schimbat definitiv configuratia, ca strategia nu mai functioneaza.
Intre abandonarea bataliei si sfarsitul ei nu e cateodata decat o chestiune de interpretare. A lasat Monica Lovinescu armele? Sau le-a trecut altcuiva? Mai crede in rostul lor? Mai e ceva de aparat? Sau de castigat? Se ia act de o infrangere sau, dimpotriva, de o victorie, fie ea si imperfecta? La sfarsitul lui 1997, raspunsul e unul neasteptat: inversarea fronturilor. Batalia impotriva comunismului, cu tragica ei asimetrie, pare mai degraba castigata in tara si pierduta in afara ei. La Bucuresti, Iliescu tocmai pierdea presedintia in favoarea unui reprezentant al partidelor democratice. Ca se numea Emil Constantinescu si nu Nicolae Manolescu, asa cum Monica Lovinescu credea ca s-ar fi cuvenit, aproape ca nu mai conteaza. Principiul fusese slujit si merita reverenta. Temporar iesita din scena in Romania, stanga revenea insa la rampa in Franta, pe fondul scandalului Courtois si al Cartii negre a comunismului. Constatarile Monicai Lovinescu sunt, practic, rezumabile printr-o celebra formula rasturnata: batalie castigata, razboi pierdut. In locul amaraciunilor mai vechi, deja cronice, legate de nimicniciile romanesti, se instaleaza treptat, “marea amaraciune” al carei nume nu e altul decat… Franta: “e iremediabil de stanga in ce are notiunea mai penibil, mai demagogic. Baricade si Bastilii - sunt imaginile simbolice ce populeaza imaginarul scalciat al multimilor din Hexagon. Nu ne mai simtim de aici, dar nu ne mai simtim nici de dincolo. Ideea unui astfel de sfarsit nu doar de veac - cum scriam mai sus - mi se pare brusc insuportabila. Sa-ti fi petrecut o viata luptand impotriva totalitarismului, avand impresia ca ai contribuit la ruinarea lui, pentru a-i vedea palidele fantome innegrindu-ti din nou orizontul si patandu-ti putinul timp ce ti-a mai ramas tine de deriziunea suprema”. Aceeasi disperare, condimentata cu umor, in varianta Ierunca: “Sa traiesc sub socialism mai treaca-mearga, dar sa mor sub socialism mi se pare inadmisibil”.
Revelatia unei realitati pe care nu mai are energia sa incerce s-o corecteze se odihneste totusi in spatiul unui sentiment construit cu luciditate: cel al misiunii implinite: “Mai tot ceea ce era de facut a fost dus la capat, acum a sosit vremea corecturilor stilistice, a supravietuirii” - scrie dupa prima criza cardiaca din 1996, la capatul celei mai frumoase dintre descinderile sale postrevolutionare la Bucuresti. Euforia regasirii Bucurestiului prin oameni pretuiti, printr-o enorma baie de simpatie - interviuri, emisiuni de radio, de televiziune, intalniri publice, gesturi de tandrete venite din partea unor necunoscuti (“Mi-e sincer imposibil sa nu recunosc ca-mi face placere”; “La Roissy s-a zis cu «gloria»“) - se vede umbrita brusc de primele incidente majore de sanatate. De aici incolo, creste frecventa notatiilor cu caracter intim - daca putem numi astfel aceste rarissime franturi de fraze vorbind despre anotimpuri, despre oameni si locuri. Parisul ca o paranteza “larga cat unica mea existenta si devorandu-mi-o”. “E toamna. Frig. Furtuni si ploi. Parca s-ar fi furat viitorul anotimpurilor. Sau al meu?”. O vorba a lui Ion Caraion, amintita fara detaliul sulfuros al tradarii acestuia (detestabilele informari la Securitate despre Ecaterina Balacioiu, ca si despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca): la tinerete “aveam de unde muri”. Despre Christinel Eliade, la 85 de ani, in prezenta suferintei fizice fara speranta: “Mi-e mila de ea, de trecutul impreuna in patru, cu Mircea, de noi toti”.
Dar cel mai acut este sentimentul urgentei in legatura cu “tema mamei”. In ’96, in timpul vizitei la Bucuresti, Monica Lovinescu intra in posesia dosarului de Securitate al Ecaterinei Balacioiu. Plonjeul fortat in cea mai dureroasa zona a biografiei sale se transforma intr-un neintrerupt sentiment de culpa si provoaca zguduitoare “iesiri din armura”: “Vinovatia mea e de alt ordin. Ca n-am avut viziune istorica si am plecat fara a realiza ca e pentru totdeauna. Ca n-am ramas alaturi de ea sa suferim si sa murim impreuna. Ca am pus-o in contact cu Caraion. Complexul meu e confuz, nu se lasa redus la cuvinte. Mi-aduc aminte ca mamei ii placea un poem de Richepin fata de care eu nutream un dispret estetizant: un fiu isi omoara mama, care vazandu-i mana patata de sange mai are doar timpul sa murmure: «T’es tu fait mal, mon enfant?» Era premonitoriu. Mama in inchisoare a tipat la securistul care-i oferea sanatatea si libertatea in schimbul unei scrisori catre mine indemnandu-ma sa devin agenta lor. In acel moment pe mine m-a nascut a doua oara iar pe ea s-a condamnat la moarte”.
Pe un asemenea fundal, tradarile conationalilor, contabilizate pe mai departe riguros, se relativizeaza de la sine. Consideratia Monicai Lovinescu pentru cei din tara fluctueaza natural, cu doar cateva puncte fixe (Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Vlad Zografi, Horia-Roman Patapievici etc.) si cativa “cai de bataie” (Paul Goma, Dumitru Tepeneag etc.). Nici o apreciere nu e lipsita de context, nici un “divort” nu ramane neexplicat. Nici chiar cele de etapa, asupra carora se va reveni la un moment dat. Din acest punct de vedere, Jurnalul Monicai Lovinescu poate parea un “catalog de buna purtare”, incomod multora, nuantabil cateodata, dar niciodata liber de argumente. Destul, cum s-a vazut, pentru o eticheta de “iacobinism”, à la Iosif Sava.
Cu anii 1996-1997, Jurnalul Monicai Lovinescu adauga substantial si la galeria de portrete constituita deja de cartile anterioare. Nu e loc pentru exemplificari, dar cateva nu pot fi lasate deoparte. Sarea si piperul lor tin loc de orice comentariu. André Scrima: “Mondenitatea lui covarsitoare, vanitatea extravaganta”, “acest caz rar de popa dandy”; Nae Caranfil: “umorul sau deloc decapant, facandu-te sa razi de cele mai triste sau aiuristice situatii, dar fara ferocitatea unor Pintilie sau Daneliuc”; Despre Noica si Liiceanu: “Nu stiu cat ii datoreaza Liiceanu lui Noica, desi a spus-o, declarat-o, descris-o pe sute de pagini. Stiu in schimb cat ii datoreaza Noica discipolului sau: fara Jurnalul de la Paltinis si Epistolar, ar fi ramas un filozof cercetat de studiosi si specialisti. Liiceanu i-a daruit nu numai posteritate, ci si actualitate”; Iosif Sava: “un fals intelectual sentimentaloid ce proneaza impacarea generala ca sa nu aiba nici el de dat socoteala”.
Caustica, perspicace, cu o precizie farmaceutica a nuantelor, scriitura literara a Monicai Lovinescu e inca de redescoperit sub statura, inhibanta, a exigentei sale morale. In umbra unei mari constiinte se ascunde unul dintre marii nostri critici literari.
*Monica Lovinescu, Jurnal. 1996-1997, Editura Humanitas, 2005
