Pe aceeași temă
Pornit-am dara în mica expeditie bucuresteana înarmata doar cu informatia ca muzeul e în sau langa Casa Poporului, dar echipata în schimb cu mult entuziasm si voie buna.
Ajunsa însa la poalele mamutului de beton cu patru fete, nu stiu încotro s-o apuc.
Peste uruiala neîncetata a traficului, în ast loc neiubitor de drumeti la picior, trona bezna oricarui semn spre telul caii mele. Nici tipenie de om, de sageata, doar gardul înalt de jur-împrejurul palatului.
Precum fatul din poveste stat-am eu în cumpana drept care sa fie drumul cel bun. Incep a ma-ndoi de existenta muzeului, dar, cum stiu ca pe laturile palatului stau “osteni” de paza, apuc drumul la dreapta, spre Izvor. Nu-i lesne de trecut rondul din fata palatului, masinile trec în goana, zebrele-s rare, nu-i loc de pietoni pe-aicea.
La poarta din dreapta, paznicu-mi spune ca “Da, muzeu e, dar e pe latura ailalta, sus pe deal”. Dau din cap si-apuc calea îndarat. Pe latura stanga, parca uitata de Dumnezeu, pustiul de beton se uneste cu un lan de buruieni ‘nalte pana la brau. In mijlocul campului, cascata la usi si la ferestre, noua Academie Romana zace pe-o rana ca un schelet de urias. Undeva mai aproape de ochiul drumetului sta înfipta o singura tabla cu scris “De vanzare”.
Din paznic în paznic si din poarta în poarta, aflu ca muzeul e la a treia intrare spre dosul palatului. Acolo drumul e liber trecerii si îmi îndrept pasul pe o alee desfundata si roasa de gropi.
Pentru un bucurestean, sa intru în palat, desi am mai fost, e un fel de drumetie în lumea de dincolo, o vizita “la tiganci”. Ma mir de singurul semn de calatorie, niste table mazgalite cu spray de masina cu însemnul MNAC, deloc mai ceva decat semnul “De vanzare” de mai înainte. Campul din dosul palatului e tot napadit de balarii, paraginit si pustiu ca uitat de lume.
In mijlocul astui loc de paragina si uitare, muzeul uimeste ca o aratare nazdravana ce iese cu un corp de clestar din colosul de beton, dandu-i un alt chip. Imi strunesc limba spurcata la poarta muzeului, caci de aici încolo nu-i mult a critica: dincolo de portile de sticla în care Cosmin si-a spart nasul din entuziasm, lacasurile de expozitie sunt largi si iscusit folosite, cu nimic mai prejos de alte muzee de arta contemporana din lume. Cu o singura diferenta: muzeul e gol. Turistii straini sunt înca dusi cu japca la Muzeul Satului, la Muzeul Taranului Roman sau, mai rau, la Muzeul Antipa. Iar bucurestenii... nu-s pe la muzee, nu stiu, nu vor.
Nu-i vorba ca muzeele amintite nu ar fi demne de vizite de tot felul, dar zic ca, de umblam tot cu capul întors îndarat spre trecutul falos, spre lumea satului si zorii lumii animale, nu-i chip sa ajungem undeva.
Mai zic si ca, pentru toti cei ce plang bunul gust artistic si cultural de dinainte de revolutie si hulesc manelele, muzeul e mare prilej de bucurie, caci aici se vad zvacnirile de sange nou de artist, în acest loc al poporului recuperat din pierzanie.
Iar daca nu-i fel de a va convinge altfel si e sa ajungem la parale, mila cred ca ar trebui sa ne fie de banii investiti într-o casa fara trepte precum cea din Povestea Porcului. Vad însa o fala a culturii romane în a se zavorî în turnuri de fildes si de a face pe mesterul Manole, care, cocotat pe biserica noua, a ramas mandru si fara scara.
Sa mai trag concluzii? Daca noaptea Piata Unirii zbiara din toate acoperisurile de reclame voioase ca un Piccadilly Circus de balta, sper ca cineva sa aiba inima sa dea macar un cot-doi de tabla zdravana, prima treapta ca Muzeul de National de Arta Contemporana sa se dea jos din turla înainte ca noile autoritati ale domniei sa-l împinga la sinucidere.
