Pe aceeași temă
Nu demult, o interesantă querelle a avut loc în spaţiul culturii româneşti pe tema binomului specializare epistemică vs. diletantism erudit, accentul peiorativ căzând, evident, asupra dimensiunii culturale generaliste, redusă convenabil la vulgata „culturii generale“ şi la câteva personalităţi marcante, întâmplător şi cu succes la public, reclamate pauşal drept „boieri ai minţii“. Chiar şi în negativ, prin developare se contura un anumit profil intelectual, un tipar destul de rar, cu un anumit plasament al exigenţelor care reclamă erudiţia şi interdisciplinaritatea.
Examinând proiectele lui H.-R. Patapievici, poţi remarca o sferă umanistă integratoare, de la volumele de eseuri Zbor în bătaia săgeţii, Cerul văzut prin lentilă şi Politice, care realizau locul geometric al unei spiritualităţi româneşti pe filiera Cioran, Eliade, Vulcănescu, Noica, deconstruind însă lucid „profetismele“ generaţiei criterioniste, umărind simptomele unei modernităţi compromise, cea a societăţii (post)comuniste, la Omul recent, o încercare extrem de curajoasă, nu lipsită de unele excese, de a configura proiectul şi profilul epistemic şi filosofic al unei (post)umanităţi a secolului XXI, de la identificarea unei geometrii diferenţiale a arhitecturii danteşti din Divina Commedia într-un excelent studiu, Ochii Beatricei, la o altă încercare de cuprindere a sferei modernităţii în Discernământul modernităţii, pornind de la un set de conferinţe susţinute pe parcursul câtorva ani.
Cea mai recentă carte a lui H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010), este poate cea mai curajoasă în aceea că autorul plasează premisele nu direct în epistemă, ci în „metafizică“, fără ca demersul cărţii să fie propriu-zis metafizic, pornind de la un episod punctual, asasinarea lui Culianu, care a avut loc pe 21 mai 1991. H.-R. Patapievici încearcă - aşa cum reuşeşte în Ochii Beatricei cu Divina Commedia a lui Dante - să reconstruiască arhitectura, geometria, proiectul unei opere neterminate sau, mai precis, întrerupte brutal într-un moment cheie al ei, ca pe un obiect matematic complex, pornind de la datul factual al operei vizibile. Mai există o premisă secretă a acestui demers, la care răspunde formaţia de fizician a lui H.-R. Patapievici, discretă, dar activă în căutările şi intuiţiile lui; atât timp cât fragmentul lăsat de „ultimul“ Culianu reprezintă un fractal, reconstrucţia este posibilă în momentul în care ai identificat funcţia care descrie acest fractal. Acest fapt se realizează printr-o extrapolare a ceea ce este vizibil, proiectul Culianu, într-un „dincolo“ invizibil al proiecţiei Culianu, pornind atât de la metamorfozele pe care le suportă Les Gnoses dualistes dOccident, în The Tree of Gnosis, rescrierea ei în limba engleză, cât şi a unui proiect rămas abandonat, precum Iocari serio, sau proiectele schiţate ale unor cărţi care urmau să apară într-un rimt impresionant. Pretextul metafizic de la care porneşte H.-R. Patapievici este în măsură să confere circularitate hermeneutică analizei sale, autorul plasând într-un orizont ermetic de semnificaţie sfârşitul lui Culianu, cu consecinţa majoră a întreruperii demersului cognitiv al acestuia.
În povestirea Remember a lui Mateiu Caragiale, naratorul anonim refuza o explicaţie de ordin criminalistic şi senzaţionalist-trivial a asasinării târnărului şi enigmaticului său prieten, Aubrey de Vere, care, ce coincidenţă, poseda atributul unei cunoaşteri exhaustive în raport neverosimil cu vârsta sa, nu doar din scrupul nobil, ci şi pentru că semnificaţia crimei revendica transcendenţa şi plasamentul ei într-un orizont hermetic. Pe urmele lui Culianu, H.-R. Patapievici îşi ia ca alibi povestirea lui J.L. Borges, Moartea şi busola, şi un personaj ca genialul Lönnrot, care devine victima propriului său geniu în momentul în care închide cercul hermeneutic. În teoria de sensibilitate neoromantică a „ultimului“, revalorizată prin identificarea unui complex faustic în simbioză cu mitul daimonic al geniului, esenţială pentru întregul demers ulterior, crima corespunde unui act de cenzură metafizică, expresie, prin reluarea sintagmei blagiene, „cenzură transcedentală“, a blocajului cunoaşterii, acolo unde aceasta transgresează o limită invizibilă, plasându-se într-un „dincolo“ protejat de Marele Anonim. Această operă „ultimă“ a lui Culianu, din care avem doar o parte, probabil vârful aisbergului, eboşe, proiecte, angajamente editoriale cu titluri anunţate, se înscrie într-o temporalitate diferită a unei urgenţe aproape dramatice, cea a revelaţiei faţă cu temporalitatea lentă a gestaţiei specifică savantului erudit, şi revendică un statut aparte prin care metodologia devine ontologie, iar scriitura destin, consumând totul în jur aşa cum se întâmplă, sugerează Patapievici, cu „ultimul“ Nietzsche. În cele din urmă, avem o carte despre devenirea lui Culianu scandată de opera lui, un demers care evidenţiază etapele formării intelectuale asemenea unui bildungsroman sapienţial, pentru a ajunge la punctul de inflexiune major, la o cezură, o ruptură de nivel, plasată în jurul anului 1989 şi urmărită ulterior ca orizont de posibilitate dincolo de momentul de cenzură, 21 mai 1991.
Există aici pusă în joc paradigma unei erudiţii în faza sistematizării unui câmp al cunoaşterii, pe care o regăsim în proiecte similare până la un punct, precum proiectul formalist al unui V.I. Propp cu sistematizarea funcţionalist-formalistă a basmului, demers completat de unul hermeneutic în Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, sau cazul lui Lévy Strauss, cu Antropologia structurală, care oferă metoda clasificării şi generării mitului pornind de la fonetică, extinsă apoi în Mitologice, referitoare la emergenţa miturilor în raport cu organizarea socială a unor civilizaţii arhaice. H.-R. Patapievici focalizează însă acel punct de inflexiune în care sistematizarea prin identificarea unui set de „principii productive“, generative, în cazul lui Culianu sistemul dualist al gnozelor, cunoaşte o extrapolare la nivelul unui model universal, o mathesis universalis, care deschide infinit orizontul cunoaşterii. „Ultimul“ Culianu transcende perimetrul disciplinei şi avem revizitat contextul epistemic în care inovează metodologic savantul trecând „de la o hermeneutică bazată pe principii explicative la una a transformărilor de similaritate după setul de reguli de generare“ către identificarea unui mecanism generativ al tuturor sistemelor de gândire definit în termeni de mind games sau, altfel spus, intrând astfel în posesia unei clavis universalis (cheie universală) a cunoaşterii.
„Ultimul“ Culianu este plasat aici, în punerea într-o singură ecuaţie a totului: „În fond, ceea ce denumesc aici „ultimul Culianu“ reprezintă explozia creativă pe care Ioan Petru Culianu a trăit-o începând din momentul în care a înţeles că descoperirea sa metodologică are consecinţe ontologice neaşteptate şi că, bine înţeleasă, această metodă ar putea da seama de tot“. H.-R. Patapievici analizează metabolismul acestei metamorfoze a primului Culianu, cel din Iocari serio, în ultimul Culianu, cel relevabil deja în The Tree of Gnosis, Călătorii în lumea de dincolo şi articolele din revista Incognita, însă remarcabilă este reconstiuirea proiectului Culianu, al unei teorii cognitiviste unificatoare a câmpului vast al epistemelor, deplasând întrebările unui filosof sau epistemolog în spaţiul istoriei religiilor sau filologiei, iar aici paralela cu demersul kantian pe care o face avenit autorul devine esenţială. Genealogia unei idei, sau a „mitului personal“ este declanşată prin analiza fecundă a cărţii abandonate, Iocari serio, unde Culianu urmăreşte raţiunea de a fi a magiei ca model cognitiv şi ca modus operandi, pornind de la descoperirea unităţii miturilor gnostice şi situând propriul demers în spaţiul „intertextual“ al jocului lumii, ludus globi, ulterior mind game, ca „joc serios“, printr-un oximoron de expresie ermetică.
Cărui tip de om îi adresează ultimul Culianu „iluminările“ sale, se întreabă avenit H.-R. Patapievici? O întrebare gemelară: cărui tip de om i se adresa Giordano Bruno înainte ca întregul proiect al Renaşterii, cu a sa mundus imaginalis, să fie blocat de Reformă şi Contrareformă? Portretul acestei umanităţi este portretul ultimului Culianu, un portret de reflex utopic, cum observă şi H.-R. Patapievici, la antipodul omului recent: „(...) este omul cu cap de savant, inimă de adolescent, curiozitate de experimentator, acribie de filolog, vastitate de computer, rapiditate de microprocesor, claritate de matematician şi putere de a trăi orice fel de viaţă ca pe o formă de tehnologie avansată proprie cyborg-ului“. Cartea lui H.-R. Patapievici mi se pare exemplară nu numai prin argument şi acribie, ci şi prin faptul că restituie o personalitate atât de complexă precum Ioan Petru Culianu spaţiului culturii române, o cultură care nu a ştiut să valorifice intuiţiile celor câteva personalităţi prestigioase care o consacră universalităţii. //
