Moartea Domnului Lazarescu - un cinematograf al deriziunii

Cu al doilea lung-metraj al lui Cristi Puiu, se confirma ceea ce se putea ghici atunci când Marfa si banii a iesit pe ecrane: aparitia - sigura - a unui cineast de valoare. Marfa si banii avea deja un iz de Duelul lui Spielberg - si ca mijloace reduse si ingenuitate ridicata, si ca ceea ce anunta -, o cariera poate nu atât de flamboaianta ca a regizorului american, dar în mod cert stralucita. Cu o conditie, totusi: ca accidente majore sa nu intervina pe parcurs. Si cu o precizare foarte necesara - e vorba de un tandem scenarist-regizor: Razvan Radulescu-Cristi Puiu.
Moartea Domnului Lazarescu vine, asadar, dupa un prim lung-metraj surprinzator de matur pentru un debutant. Vine, mai precis, dupa un scurt-metraj realizat anul trecut - Un cartus de Kent si un pachet de cafea, premiat cu Ursul de Aur (pentru scurt) la Berlin. Privit din perspectiva actuala, dupa realizarea celui de-al doilea lung-metraj, Un cartus de Kent... nu e un filmulet izolat, ci se înscrie perfect într-o filmografie. Il poti lua ca pe un exercitiu, ca pe o schita ori un studiu pentru compozitia ampla care e Moartea Domnului Lazarescu. Un studiu psihologic si un excelent filmulet de actori (Victor Rebengiuc si Mimi Branescu).
Finetea analizei psihologice e remarcabila si-n Moartea Domnului Lazarescu. La fel ca si pertinenta analizei sociale. A-l reduce însa la categoria de film social e ca si cum ai spune ca Ionescu si Beckett au fost scriitori realisti. Cristi Puiu face parte - deja - din acea categorie de autori care se folosesc de ceea ce-i înconjoara în imediat, pentru a crea ceva ce transcende imediatul. Caci Moartea Domnului Lazarescu propune, de fapt, un cinematograf al deriziunii, în sensul acela ionescian, din Regele moare de exemplu. Totul, în filmul de fata, e sub semnul derizoriului: de la interioarele de apartament din blocurile de beton si limbajul desprins din strada, surprins cu cea mai mare naturalete, pâna la ridicol-tragicul ratacirii de la un spital la altul si culminând cu moartea însasi, mai ridicol si absurd intervenita decât orice altceva în film.
Lucrurile se petrec în crescendo, iar tensiunea e excelent dozata pe tot parcursul filmului. Ceea ce e remarcabil e ca exista tensiune chiar si în ciuda sugerarii deznodamântului înca din titlu. Apoi, Cristi Puiu si scenaristul Razvan Radulescu au un simt al firescului, al naturalului iesit din comun, un simt rar al micului grotesc cotidian, al micului absurd - si la nivelul realismului celui mai palpabil cu putinta, dar si la un nivel ce vine dinspre autorii existentialisti ai jumatatii secolului trecut. Tocmai în acest punct Cristi Puiu stie, pe de o parte, sa-si ancoreze bine filmul în realitate, iar pe de alta, sa-l faca sa mearga dincolo de realitate si sa-l arunce undeva în atemporal si aspatial. Evident, reusita i se datoreaza în mare parte scenaristului Razvan Radulescu.
Desigur ca Moartea Domnului Lazarescu vorbeste despre criza, birocratia si nepasarea din spitalele românesti si-n general despre deriva societatii românesti de astazi. El reuseste sa vorbeasca însa despre problemele fundamentale ale oamenilor de pretutindeni si dintotdeauna.
E rar ca un film de 2 ore si jumatate sa te tina atât de bine si sa nu simti cum trece timpul. E o stiinta pe care putini cineasti o au, iar la Cristi Puiu vine fara nici un efort. La fel cum, fara nici un efort, fara nici o opinteala, cu o naturalete extraordinara, se regasesc actorii în pielea personajelor. Luminita Gheorghiu face un rol de exceptie, e comparabila cu Giulietta Masina din filmele timpurii ale lui Fellini (La Strada). La fel Ion Fiscuteanu, doar ca de la un punct încolo rolul lui are tot mai putine replici. De asemenea, toate personajele secundare sunt firesti, chiar si atunci când apar pe ecran doar câteva secunde. În sfârsit, finalul e unul din cele mai bune vazute în cinema de mult timp încoace. E la fel de natural ca tot restul filmului, aruncându-l putin într-o zona de ciné-vérité. Intregeste un parcurs, rotunjeste un film care se ridica deasupra a 99% din creatia româneasca din toate timpurile.
Deloc lipsita de importanta e rapiditatea cu care a fost realizat filmul - mai putin de o jumatate de an (filmarile au avut loc în iarna anului trecut, timp de 39 de nopti, iar pelicula era gata deja în mai, când a fost trimisa la Cannes si-apoi prezentata la Cluj, unde a obtinut mai multe premii).
Tandemul Cristi Puiu-Razvan Radulescu a dat cinematografului românesc un film-eveniment, iar Cannes-ului 2005 “unul din cele mai bune filme ale acestei editii”, cum îmi spunea un francez la-nchiderea festivalului, unde filmul a obtinut Premiul Un certain regard. Daca o tin tot asa, cei doi au toate sansele unei mari cariere.