Pe aceeași temă
52 de federatii fac membria si mandria UEFA. Toate organizeaza campionate nationale. Numai 5 conteaza: Serie A, Primera Liga, Premiership, Le Championnat si Bundesliga. Distanta pana la urmatoarea cataracta - campionatele olandez si portughez - e deja o schimbare de epoca, viteza si valoare. Cu Erste Divisie si Superliga Futbol Portugal, suntem pe al doilea rand de cifre si litere, în tabloul optic. Semnele se citesc cu dificultate. Uneori, izolat, Feyenoord, AZ Alkmaar (Ajax a disparut în cursul unui experiment de modernizare scapat de sub control), Benfica si Porto apar pe ecran si fac figura lizibila, de miniputeri europene temporare. Dar asemenea incidente se sting rapid. Mai jos, începe masa indistincta a campionatelor fara continut si relief: literele minuscule si, practic, invizibile de la subsolul tabloului optic. Din Norvegia si Belgia pana în Slovacia, Romania si Macedonia, nimic nu deosebeste aceste campionate si nici o echipa nu se poate sustrage irelevantei. Steaua si chiar Sparta Praga palpaie doar în urma unui efort care consuma pana aproape de capat resursele nationale. Harta fotbalului european de club e, de fapt, un desen rudimentar: 5 mari puteri si 47 de outsideri. Aceasta ierarhie rigida, aproape nemiscata în ultimii 50 de ani (singura schimbare istorica e aparitia fotbalului francez), sfideaza mobilitatea extraordinara a sporturilor care s-au desprins total de arondarea nationala care le-a marcat la nastere.
Fotbalul respecta, în continuare, configuratia stabilita în momentul zero. In dupa-amiaza zilei de 30 iulie 1930, Uruguay si Argentina jucau, pe Estadio Centenario, la Montevideo, prima finala de Cupa Mondiala. In dupa-amiaza zilei de 13 iunie 1956, Real Madrid si Stade de Reims jucau, la Paris, pe Parc des Princes, prima finala de Cupa a Cluburilor Europene. Aproape nimic nu s-a schimbat de atunci încoace. Adevarat, Uruguay si Reims hiberneaza în afara circuitului mare, dar n-au iesit din decor. Argentina si Real sunt, în continuare, alaturi de Italia si Bayern, Liverpool si Brazilia, puncte cheie în constelatia care dicteaza, de pe bolta, cu rigoare astrologica, istoria fotbalului european si mondial. S-ar zice ca fotbalul e cel mai fatalist si conservator joc, între atatea jocuri instabile ierarhic si deschise la rasturnari si anulari de traditie.
Baschetul si voleiul nu-si mai tin minte fondatorii. I-au înlocuit, primit, izgonit si reprimit de cateva ori, pana acum. Handbalul a renuntat total la prima sa structura si inventeaza o noua configuratie, aproape la fiecare campionat mondial. Exemplul extrem e însa tenisul, un joc de origine strict anglo-amero-australiana. Pilonii anglo-saxoni sunt în picioare, dar dominatia trece, periodic, prin filiera spaniola sau scandinava. Odata cu aparitia princiara a lui Roger Federer, problema tutelei s-a “decolonizat” complet. Nimeni nu a împins mai mult si mai rapid tenisul spre formele sale viitoare decat Federer, iar Federer e, pur si simplu, elvetian, un intrus absolut în traditia istorica a tenisului.
Si totusi, în ciuda naturii sale profund conservatoare si chiar antidemocratice, fotbalul ramane singurul joc permanent al umanitatii. Nepotrivirea e o aparenta. In ciuda descrierii lor oficiale, politica, sporturile si artele omului n-au fost si nu vor fi vreodata schimbatoare si apte de mutatia completa, la modul liberal. Ele retin si transcriu cateva din trasaturile stabile ale mintii si imaginatiei umane. Politica - nevoia de organizare sociala si teama de anarhie sociala, artele - instinctul repezentarii, sportul - fuga spre joc. La începutul secolului XX, fotbalul a facut din aceasta veche pasiune pentru joc o ocupatie serioasa, care a urcat rapid între lucrurile de care oamenii au decis sa tina cont. Fotbalul a devenit teribil de important - dupa parerea mea, mult prea important. Însa aceasta schimbare a adus fotbalul în preajma politicii si a artelor, adica în randul acelor discipline si ocupatii umane care se hranesc din continuturi neperisabile. Fotbalul a devenit adica la fel de stabil si conservator ca politica si artele. Interesant, daca politica si artele au fost zdruncinate periodic de reforme avangardiste, fotbalul n-a trait decat revolutii tactice. Ierarhia a ramas aceeasi, iar întelesul jocului e neschimbat. Spectatorul anilor ‘20 poate urmari, fara mari probleme de adaptare, urmatoarea finala a Ligii Campionilor.
E greu de spus ce va prefera viitorul: splendoarea lui Federer si mobilitatea democratica pe care o presupune helvetizarea tenisului? Sau certitudinea arhaica pe care o recomanda, logic si astrologic, fotbalul? Dilema e subreda. Termenii ei nu se contrazic. Traim, în fond, ambele dimensiuni. Modelul Federeral e încununarea unei libertati pe care persoana moderna a transformat-o, de mult, în arta de viata. Din a doua jumatate a secolului XX, tanarul occidental (si, foarte curand, si cel rasaritean) traiesc cu dexteritate în limitele nelimitate ale spatiului Federer. Curajul si versatilitatea, profesionalizarea precoce si acuratetea inciziei în viitor uimesc si transforma în neadaptati oameni care se credeau, cu doar o generatie înainte, cap de drum. Pustiul minune, celebrul “whizz kid” al burselor, hacker-ul prodigios, adolescentul cu rotile sub picioare si în circuitele cerebrale au devenit personaje de film abia dupa ce au cucerit realitatea. Dar realitatea întreaga e mult mai vasta. Observatiile sociologice au tendinta de a se limita la recensamantul acestei populatii manate de vibratia inovatiei. Dincolo de acest prag începe o lume numeroasa si certa în toate legaturile ei cu un fond primar de vise, relatii si simboluri pe care le socotim, astazi, irationale. Aceasta lume stie ceva despre traditie si, daca liberalismul si sociologia sunt prea grabite, atunci n-au decat de pierdut. Rezerva abisala a fotbalului fata de schimbarea frenetica nu poate fi înteleasa decat de cei ce accepta, mai întai, aplecarea grupurilor umane spre faptele si structurile verificate istoric de umanitatea anterioara. Fotbalul e, poate, ultimul rest de traditie în lumea sporturilor si tocmai aceasta trasatura trebuie pretuita, cu întelepciune. Ea explica misterul aparent nerezolvabil al popularitatii globale a fotbalului, caci traditia e recunoscuta usor de toate culturile si în toate spatiile geografice. Aceasta capacitate spontana si universala de seductie e, pana la urma, un mare fapt de cultura. Aici e fotbalul cu adevarat serios, nu în salariile grotesti care fac, lunar, din Ronaldinho si Rooney, milionari.
