Molière 400. Genialul subversiv pe scenele din România (II)

Doina Papp | 20.09.2022

Burghezul gentilom, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Nottara, a avut premiera chiar în seara de 16 decembrie 1989, când la Timișoara cădeau primele victime ale revoluției.

Pe aceeași temă

Mizantropul, comedia intelectuală prin excelență, a intrat semnificativ și triumfător în teatrul românesc contemporan în anul 1989, odată cu premiera de la Teatrul Bulandra, în regia lui Valeriu Moisescu, un bine-cunoscut pasionat de Molière.

Spectacolul a fost pregătit și jucat în cei mai crunți ani ai dictaturii, când teatrele sufereau de pe urma lipsei căldurii și a proastei finanțări, motiv pentru care repetițiile au avut loc la regizor acasă. Prima preocupare a fost realizarea unei noi traduceri pe care a făcut-o chiar regizorul. De altfel, în cartea sa de amintiri Persistența memoriei, apărută în colecția Galeria teatrului românesc, supliment al Revistei Teatrul azi, în anul 2007, Moisescu explică pe larg de ce a fost necesară o nouă traducere, știut fiind că adaptarea la limba și obiceiurile momentului e hotărâtoare pentru o adevărată percepție, cu atât mai mult în teatru, unde relația cu publicul e esențială. O muncă trudnică având la bază consultarea mai tuturor edițiilor existente, a unor studii asupra epocii și relației de putere dintre Ludovic al XIV-lea și Molière a dus la obținerea unei versiuni apreciate mai întâi de trupă: Când am citit actorilor noua variantă, scria Moisescu în cartea amintită, mi-au mărturisit că în sfârșit încep să înțeleagă de ce Mizantropul trece drept o capodoperă de neegalat a literaturii universale pe care Goethe o recitea mereu, socotind-o printre cele mai bune piese din lume.

Adaptarea regizorului s-a soldat și cu unele modificări în text: Valeriu a făcut o nouă traducere, absolut superbă, dar în același timp a reorganizat și scenele în economia dramaturgică a textului, își amintea Irina Petrescu, interpreta Cèlimenei. Și a gândit spectacolul ca pe un fel de repetiție generală a unui spectacol omagial pregătit pentru Regele Soare. Or, asta semăna cu ce ni se întâmpla nouă în acea perioadă. De fapt, textul este de o actualitate cutremurătoare din toate punctele de vedere. Și ieri, și astăzi, și probabil și mâine.

Cea mai importantă inovație teatrală a regizorului a fost de a reprezenta prin decor spatele unei scene. Potrivit ideii de teatru în teatru, i s-a cerut tinerei regizoare Nina Brumușilă să imagineze o oglindire inversă. Fundalul scenei reale era rampa Teatrului Palais Royal din vremea Regelui Soare.

În acest decor sugerând duplicitatea relațiilor dintre personaje se întâlneau și discutau mizantropul Alceste și Cèlimene, femeia ușuratică, dar deșteaptă și abilă, care în interpretarea Irinei Petrescu devenea un pol al dezbaterii despre moralitate. Dilema sartriană, observa regizorul, a alegerii între iubită și principiile moralei sale radicale face din Alceste un erou tragic. Cu eseurile lui Montaigne învățate, moralistul îi cerea iubitei, și societății pe care o frecventa, mai puțină ipocrizie, mai multă cinste și intransigență în cazul judecăților de valoare. Aici intra în discuție bine decupată și tema relației artistului cu palatul, cu rangurile nobiliare, datorată conflictului dintre Alceste și un personaj influent, poet veleitar pe care îndrăznește să îl critice. Arguția cu care sunt prezentate argumentele e principala însușire a interpretului, actorul Virgil Ogășanu, premiat în 1990 pentru rolul pentru luciditatea și credința care fac din discuțiile celor doi un adevărat regal intelectual, susținând tensiunea spectacolului pe planul gândirii.

Publicul citea printre rânduri acuzele la adresa situației în care se găsea teatrul însuși, cultura controlată de regim și lipsită de libertatea de exprimare. Publicul rămânea uluit, își amintea peste ani Virgil Ogășanu. Nu putea să-și imagineze că se mai pot spune pe o scenă din România asemenea idei arzătoare. Cuvântul ardea. Replica lui Molière era foc. Simțeam forța teribilă cu care pătrundeau în inima spectatorilor. Și aplauzele lor erau atât de convingătoare, încât îmi dădeam seama că am lovit exact acolo unde voiam să țintim. (Valeriu Moisescu, Persistența memoriei)

Finalul, în care mizantropia lui Alceste se manifestă prin dorința unei totale retrageri din lume, dădea satisfacție acelora, tot mai mulți, care simțeau ca și acesta atmosfera de teroare sufocantă din societate.

Primit cu entuziasm de critică, spectacolul a fost apreciat și pentru estetica lui, pentru desăvârșita lui expresie stilistică. De la costume, la ambianța scenică și interpretare, spectacolul respira artă adevărată, un teatru făcut să aibă efecte sociale imediate, dar să și placă și să încânte.

Considerat reprezentativ pentru direcția sa contestatară, Mizantropul, spectacolul Teatrului Bulandra, a fost prezentat cu câteva fragmente, în 1990, la Paris, la Assemblée Nationale, în cadrul unei expuneri despre rezistența prin cultură în dictatură. Cu această ocazie, răspunzându-i criticului francez Jean – Pierre Thibodat, Valeriu Moisescu explica: Am construit spectacolul concepând un raport direct între Molière și personajul Alceste... Acțiunea nu se petrecea în apartamentul Celimenei, ci într-un teatru, pe scenă, în culisele și cabinele acestuia. O cortină văzută din spate se ridica la un moment dat, descoperind rampa luminată, ca pe timpul lui Molière cu un șir de lumânări.

Cenzura i-a cerut să scoată lumânările, mai relatează criticul, în schimb nu a sesizat că regizorul introdusese în spectacol ecloga scrisă de Molière pentru Bolnavul închipuit, adăugând spectacolului zeități autohtone, ciobani și ciobănițe care-l preamăreau pe rege, aluzie la Ceaușescu și festivalul Cântarea României care-l proslăvea pe „Geniul Carpaților”. În schimb, notează Moisescu în memoriile sale, de 4-5 ani teatrele erau neîncălzite, subvențiile, reduse... pentru asigurarea salariilor, instituțiile de spectacol erau obligate să presteze și activități extrateatrale, confecționând rochii de mireasă, coroane mortuare, sicrie.

După 1989, în anii democrației, interpretarea comediei Mizantropul cunoaște o deplasare de accent.

O versiune scenică remarcabilă semnează în stagiunea 1999-2000 la Teatrul maghiar din Cluj regizorul Tompa Gábor. Spectacolul avea tonul și culoarea unei compoziții de cameră, cu publicul adus în proximitatea actorilor. Ne înfățișa un Alceste (Bogdan Zsolt) dezabuzat, care evolua în atmosfera unui salon populat de o societate de snobi plictisiți, filozofând cu pedanterie. (...)

Premiat pentru regia spectacolului de la teatrul din Cluj pe plan național și internațional, regizorul Tompa Gábor revine asupra piesei în anul 2016, când a montat Mizantropul la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. Distribuindu-l în rolul lui Alceste pe Sorin Leoveanu, interpret strălucit al unui Hamlet cu tente suprarealiste, regizorul mizează pe carisma și nonconformismul acestuia. Sub înfățișarea unui intelectual rufos cu cotiere și poze caracteristice, Alceste nu poate ține piept societății zgomotoase surprinse în timpul unui party cu răsfățuri levantine. Gestul ascunderii sub pianul din încăpere spune totul despre viziunea asupra mizantropiei, nu ca refuz fățiș, ci, mai degrabă, ca un abandon.(...)

Un caz aparte în teatrografia Molière pe scenele din România poate fi considerat spectacolul Burghezul gentilom în regia lui Alexandru Dabija. Spectacolul de la Teatrul Nottara a avut premiera chiar în seara de 16 decembrie 1989, când la Timișoara cădeau primele victime ale revoluției. Coincidență sau nu, reprezentația dădea frâu liber atitudinii de respingere a dictaturii, îndrăznind de-a dreptul revoluționar să-l întruchipeze pe conducător, pe scenă, sub înfățișarea Domnului Jourdain.

Interpretul, George Constantin, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a dat teatrul românesc, își luase ca model, la indicația regizorului, chiar figura dictatorului, imitându-i fără perdea ținuta și gesturile ridiculizate. Purta proverbiala șapcă proletară, iar consoarta, Madam Jourdain, afișa coafura cu coc a femeilor din partidul Elenei Ceaușescu, având în ținută și alte accesorii din inventarul specific. Ceremoniile din casa burghezului aminteau și ele de cele oficiale văzute la televizor, iar travestirea în mamamușiu și întâlnirea parodiată cu oaspetele arab (Arafat) erau o aluzie directă la recenta vizită de stat a unui cap încoronat dintr-o țară unde se învăța terorismul. Publicul râdea fără reținere, cenzorii speriați cereau alte și alte modificări. Spectacolul era plasat în actualitate, de la decor, costum, la limba vorbită, pentru a face și mai evidentă obsesia parvenitismului social și politic de care erau bolnavi burghezia proletară și conducătorii ei de la București. Textul parcă era scris ieri, satira își adaptase perfect adresa și-și atingea scopul.

Același Alexandru Dabija, autorul spectacolului revoluționar citat cu Burghezul gentilom, unul dintre cei mai interesanți regizori ai teatrului românesc de azi, apreciat pentru subtilitatea intelectuală a spectacolelor sale, pentru calitatea umorului, realizează în anul 1998 o montare inedită cu Școala nevestelor la Teatrul Mic, București, printre puținele citabile cu această comedie.

George Constantin și Diana Lupescu în Burghezul gentilom, Nottara 1989

Preocupare oarecum singulară în teatrografia regizorului, condiția femeii e abordată aici din perspectiva dezechilibrului raporturilor de gen, cum bine remarca Miruna Runcan în cartea dedicată artistului (Habarnam în orașul teatrului, Editura Limes, Cluj, 2010). Cu un prolog sugerând școala și învățăturile ei despre subiect, regizorul purcede la o fină analiză a raporturilor dintre principialul fals tutore Arnolph și cea pe care o ia de soție după ce credea că a învățat-o supunerea și tot ce se cade a face o femeie măritată. Dar tocmai limitarea libertăților acesteia provoacă schimbarea polilor de putere – ne spunea spectacolul. Prin multiplicare în număr de șase, cifră consacrată în Antichitate zeiței iubirii, a eroinei (Agnès), aceasta preia în forță ostilitățile. Spectacolul scoate textul din zona percepției superficiale, găsind în sensurile mai adânci ale întâmplării legături cu lumea de azi, cum s-a observat în presă. (...)

Toate aceste producții și multe altele, urmând unor cercetări scenice născute din pasiune și interes pentru teatrul lui Molière și capodoperele sale scenice, vorbesc despre valoarea în contemporaneitate a mesajului genialului subversiv, impunând concluzia că Molière rămâne, în formă și conținut, izvor de inspirație pentru teatrul de azi. //

 

(Fragmente din studiul despre reprezentarea lui Molière în România în epoca modernă și contemporană, inclus în volumul Molière, hors de l'hexagon, în curs de apariție în Franța cu ocazia celor 400 de ani de la nașterea marelui comediograf.)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22