Monica Lovinescu. Memoria viitorului de atunci

Monica Lovinescu ar fi împlinit pe 19 noiembrie 90 de ani. Faptul că numărăm deja cinci ani de la moartea ei lasă loc, pentru mine, de mai puțină seninătate decât s-ar cuveni. E ca și cum despărțirea de ea n-ar fi fost ceva natural. Ca și cum s-a întrerupt brutal ceva ce trebuia să continue, ceva neîmplinit, care nu a putut fi trecut mai departe, testamentar. Vina de a nu îndeplini cuiva ultima dorință e un păcat enorm. Cum trebuie însă luată atunci când dorința a rămas nespusă, din discreție, din teama de a nu cere prea mult celorlalți, din prea multă luciditate?

Am recitit Jurnal esențial, selecția ex­tra­ordinară făcută în 2010 de Cristina Cioabă din cele șase volume diaristice ale Monicăi Lovinescu, dar și ultimele mărturii venite direct, prin interviuri, sau indirect, prin cărțile Doinei Jela și prin scrisorile Eca­terinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa. De data asta, desenul de destin mi-a apă­rut mai clar imprimat în fi­ligran, dublând factologia tip jurnal de bord cu un ne­aș­teptat mesaj cifrat. Sub „zi­dul de cuvinte“ cu care, cum spune Ioana Pârvulescu în prefața volumului, a ocrotit și chiar a sal­vat vieți ale celor care protestau (și dintre care „prea puțini mai par să-și amin­teas­că de asta“), Monica Lovinescu a lăsat scris că lupta înseamnă nu doar curaj, solidaritate și victorie, ci și - dacă nu mai ales - singurătate și renunțare. Și că îna­intea ultimei bătălii, întotdeauna pierdute, este o noapte albă, în care trebuie să în­frunți singurul adversar de temut: pe tine însuți.

Privit astfel, Jurnal esențial este un splendid manual de în­frân­gere, un document stoic, dra­ma­tic încordat spre împlinirea as­pirației marc-aureliene: „Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele“. La sfârșitul vieții, Monica Lovinescu a admis că ceea ce urma să fie temporar a fost, pâ­nă la urmă, de nedepășit. Nici exilul, nici ca­uza lui profundă, comunismul, mult mai adânc înrădăcinat decât ar fi sperat, n-au cunoscut cu adevărat sfârșitul cât a trăit. A atins, cum s-ar spune, prin forța lucrurilor, ceva din înțelepciunea lui Marc Au­reliu, doar că sensul vieții i s-a răs­tur­nat. Evitând la limită existența ca supra­viețuire, a ales exilul, care s-a dovedit a fi până la urmă supraviețuirea ca existență. Un preț plătit în mod conștient. A lui e um­bra de neîmplinire care plutește peste ultimii ani din viața Monicăi Lovinescu.

O notație din 7 octombrie 1996, din Jur­nal esențial, imediat după prima spi­ta­li­zare serioasă („e prima oară când va­can­ța îmi este înlocuită cu spitalul“), înre­gistrează cu alți ochi defilarea Parisului prin geamul mașinii: „am realizat brusc că e nevoie de depărtare pentru a iubi un atare oraș. În care am trăit o viață visând la o alta și pregătindu-mă s-o re­găsesc, de parcă mă aflam într-o pa­ran­teză, largă cât unica mea existență, de­vorându-mi-o“. Era anul ultimei vizite la București, întrerupte intempestiv din mo­tive de sănătate, și după care mai are to­tuși umorul să-și ia peste picior euforia de la București: „la Roissy s-a zis cu «glo­ria»“.

Se petrecuse, de fapt, o despărțire treptată de România. De la anii când fiecare re­ve­lion se încheia cu urarea „La anul, la Bu­curești!“ sau când, după o întâlnire cu pri­eteni și urmași ai lui Dinu Pillat, în 1983, exclama: „Oameni de calitatea aceasta e greu să mai fie «produși» de societatea românească“, adăugând: „Ce ex­traor­di­nar a fost Bu­cureștiul!“, venise și vre­mea marilor contrarietăți: „În timp ce polonezii și ungurii vin cu proze in­cen­diare, la noi domnește fă­cutul cu ochiul sau li­te­ratura atemporală. Să mai adaug cât de obo­sitor e să te îndoiești de propriul tău neam, ac­ționând mai departe ca și cum ai avea încredere în el?“, scria în martie ‘87. Într-un târziu, a fost clar că „mutaţia este de fapt să­vâr­şită: exilul şi-a încheiat ciclul, ce face sau nu face nu mai prezintă vreun in­teres major“. Știa că nu doar oamenii de­vin cu totul alții, în celulele lor, de-a lun­gul vieții, ci și popoarele în întregime.

Când am scris despre cartea-reportaj a Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lo­vinescu (2008), am avut imprudența să mă gândesc că peste cinci sau zece ani vom putea vedea mai bine dacă și în ce măsură posteritatea Monicăi Lovinescu va fi decolat. Iată-ne deja la primul termen, față în față cu temerile de acum cinci ani: intacte, cel mult reportabile pentru ter­me­nul următor. Așa, ca să fie.

În 2008, mă încurcasem într-un mare nod de îndoieli: dacă a fost bine sau rău că acea carte răscolitoare a apărut grăbit, la numai două luni după moartea celei mai iradiante figuri a exilului anticomunist de la Paris. O sută de zile cu Monica Lo­vinescu înregistra minuțios, patetic, em­patic, dar și „clinic“ și subiectiv, ultimele săptămâni de viață ale Monicăi Lovinescu. În consecință, mă întrebam dacă pos­te­ritatea ei mai putea decola firesc, pe arcul excepțional întins al propriei valori, sau dimpotrivă, primea deja drept „lespede“ acea epitomă a înfrângerii profund ome­nești în lupta cu boala, cu moartea. Cum o va străpunge? Cum o va descărca? Va mai putea să iradieze, așa cum ar fi fost de așteptat? Va mai putea să lupte prin căr­țile ei cu prematur iritata oboseală de ade­văr a lumii de azi, așa cum speram?

Nu știu cine s-ar încumeta să dea un răs­puns, dar e clar că ne revine un exercițiu incomod, un fel de autojudecată de apoi. Cum suntem oare azi, măsurați după cri­teriile Monicăi Lovinescu?

Prima constatare: numele ei și al lui Virgil Ierunca se pomenesc tot mai rar în spațiul public, de regulă în comentarii la cărțile pu­blicate în ritm constant de Humanitas. În mod natural, din ce în ce mai puțini au în auz timbrul vocilor lor de la Europa Liberă și e o întrebare de spai­mă câți se vor fi sustras cu adevărat cam­paniilor de denigrare a celor doi, lansate în prima parte a anilor ‘90 de Ro­mânia Mare și preluate apoi masiv, până la viral, de ceea ce a devenit azi presa, cu adaosul masiv și nedecantat al mediului online. Câți dintre intelectualii activi în viața pu­blică transmit mai departe ce știu despre mecanismul de incredibilă resuscitare pe care îl avea semnalul sonor al Tezelor și an­titezelor la Paris, sau al Actualității ro­mânești de la Europa Liberă? Câțiva. Cine mai povestește nu despre sine și despre pa­nașul propriilor bătălii, ci de in­com­pa­rabila experiență a solidarizării din ultimii ani sub Ceaușescu, atât cât a fost și așa cum a fost, cu eroisme mari sau mărunte, cu trădări, ezitări și riscuri parate, asu­mate, în care drumul București-Paris și retur s-a făcut în mii de feluri, ilustrând poate singura febră incipientă a rezistenței morale ca grup? În sfârșit, să ne întrebăm cinstit: câți s-ar mai așeza acum îm­pre­ună, fie și în aceeași frază tipărită?

Și totuși, dincolo de ceea ce mi se pare că văd în jur, nu doar în starea mea de spirit, comemorarea Monicăi Lovinescu, la 90 de ani de la naștere, ar avea argumente că ni­mic n-a fost în zadar. Târgul de carte care începe mâine aliniază deja câteva apariții care o confirmă, cu tot ce a făcut alături de Virgil Ierunca, de la Paris, pentru per­sistența spiritului liber în România. Îi re­confirmă însă, la un loc cu victoriile, și de­zamăgirile.

Două extraordinare mărturii despre fețele traumei comuniste - cea a regimului trăit și cea a urmărilor lui, care deocamdată par lăsate moștenire nouă și urmașilor ur­mașilor noștri - vin din volumele semnate (în ordinea apariției) de Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, și de Ana Blan­dia­na, Fals manual de manipulare. Sunt măr­turii relativ târzii, ce pot fi scutite de sus­piciunea scopului nemijlocit politic, deși cred că Blandiana are dreptate când se re­voltă în fața demonizării interesate a aces­tui cuvânt. Da, spune ea, „Alianța Civică a fost din prima clipă profund implicată politic (...) a încercat să determine o schimbare în societate, fără a încerca să o conducă“. Și Liiceanu, și Blandiana vor­besc despre cum și cu ce preț s-a putut rămâne în sfera spiritului liber sub co­mu­nism, cât a contat, ca ancoră și adesea chiar ca asigurare de viață, legătura cu exi­lul românesc anticomunist.

Totul capătă și mai mult sens odată cu car­tea lui Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lec­ții ale secolului XX, cu excepționala ei ca­pacitate de a face inteligibile mecanismele terorii. Dar mai ales cu convocarea con­vin­gătoare și deja îndreptățită, adică în sfâr­șit acceptată în mentalul colectiv, a mons­truoaselor consangvinități ale celor două to­talitarisme din secolul trecut: fas­cism/na­zism și, respectiv, comunism. Din­tre toa­te, această echilibrare a fost pro­babil cea mai mare speranță a Monicăi Lo­vi­nescu.

Cât despre ultimii douăzeci de ani, tabloul recompus din interviurile adunate de An­drei Pleșu în volumul Din vorbă-n vorbă te lasă fără respirație. Dacă suntem încă aici după tot ce am trăit în România de la căderea comunismului, dacă încă vorbim de astfel de cărți, având în spate un Ra­port oficial de condamnare a com­unis­mu­lui și ceea ce a reușit în acești ani CNSAS, sub asediul obstrucțiilor mereu inge­nioa­se, ar trebui să credem că există un drum.

Este mai convenabil să nu ne întrebăm încotro duce, cum și cu cine poate fi făcut, pentru că mai departe riscăm să dăm de noi înșine, cu hărțile noastre personale, după care ne orientăm în re­lațiile cu ceilalți. Hărți iute schimbătoare, care ne-au dus deja în cercuri tot mai strâmte, parcă și ele antrenate într-un proces de fisiune nucleară.

Înaintăm probabil, chiar dacă nu pare. Nu ca monom, ci mai degrabă sub forma unei mulțimi matematice. Nu mai suntem cei din jurnalul Monicăi Lovinescu. Nu mai avem aceeași memorie a trecutului (iertată fie-mi tautologia). Dar, mult mai grav, nu mai avem nici memoria viitorului de atunci. Nu ne mai amintim ce lume vi­sam. Altfel nu se explică de ce desc­o­pe­rim, zi de zi, că fiecare visa altceva.  //