Pe aceeași temă
Jean Carlos Chera are 9 anisori si 3 petitori: Manchester United, AC Milan si CF Barcelona. Cine nu l-a vazut are la dispozitie o pagina pe Net (www.cherasite.com), de unde poate afla ca pustiul poate orice s-a inventat si se va inventa în fotbal. Adevarul e ca pustiul e de vanzare. Scuza care sta la baza ofertei se întemeiaza pe biografie: copilul s-a nascut în statul Matto Grosso, la Sinop, o asezare în care 50.000 de muncitori agricoli fura pamant, dand cu topoarele în junga si ranjind nauc la ecologisti veniti sa-i certe. Cu alte cuvinte si cu aceeasi realitate, copilul Chera s-a nascut sarac. Si fotbalist. Darul nativ s-a exersat, mai întai, în miristea cucerita de parinti, cu toporul. Intamplarea - care apare în toate povestile la timp si serviabil - a facut ca un cautator de talente, sosit tocmai din statul Parana, sa-l vada pe micut si sa-i convinga parintii, printr-o simpla miscare a mainii catre portofel, ca pustiul face cat o gramada de topoare noi. Familia Chera s-a mutat cu totul în Campo Mourao, statul Parana, 75.000 de locuitori, post de radio si club de fotbal: Associao Deportiva Atletica. Jean Carlos Chera a devenit repede o celebritate locala detunatoare, a primit un nume nou, “Anderson”, si a fost pus pe piata. Ziarele au facut restul si asta a însemnat mult, pentru ca faima si petitorii lui Anderson sunt, în mare parte, o exagerare.
Dogma ajuta un copil fentos
Copilul joaca splendid, dar - asa cum se vede în filmul publicitar de pe Net - fundasii pe care îi face mat sunt niste copilasi timorati. In plus, familia Chera a trimis la Manchester o caseta video cu ispravile odraslei, nu Manchester United l-a cautat pe “noul Maradona”. Alte cateva casete au ajuns în Portugalia si cateva cluburi au spus “nu e rau”. Însa Milan si Barcelona au aflat de existenta lui Chera abia din ziarele care anuntau ca amandoua duc tratative, la marginea lumii, pentru a pune mana pe un copil de 9 ani. Desi Anderson va deveni probabil un fotbalist bun, cazul Chera e destul de fabricat. Peste 7-8 ani, Chera va juca, poate, la Barcelona sau, mai probabil, se va alatura uriasei generatii de starlete braziliene cazate, pe post de miracol local, la cluburi mici din Europa planului doi. Chera-Anderson ar putea deveni, de pilda, artist rezident la Poli Timisoara, Farul, CFR Cluj si alte cluburi care vor încerca sa forteze, cu bugete în crestere, notorietatea internationala. Totusi, licitatia insistenta a “minunii de 9 ani” a animat rapid imaginatia presei. Nu e o surpriza. Indata ce apar laolalta cuvintele “brazilian” si “fotbal”, paginile de sport ale ziarelor mari cad în credulitate. Daca grupul cuvintelor cheie ajunge sa includa si Cupa Mondiala 2006, efectul e înca mai spectaculos: comentatori cu nume greu cad pe proiectii la marginea dintre trezie si vis. Brazilia subjuga asa cum nu s-a mai întamplat. Culmea, nu e nimic gratuit în aceasta orgie care surprinde grupuri enorme de avizati si neavizati lepadandu-se de rezerva si ratiune. Delirul obsesiv brazilian e impus de starea de fapt. Un copil fentos poate deveni licitabil global, pur si simplu pentru ca Brazilia si dominatia ei fara precedent au ajuns, aidoma unei religii revelate, articol de dogma nedemonstrabil. Realitate ultima si prima.
Europeni plictisiti, acasa
Monoteismul fotbalistic brazilian se compune din doi termeni. Primul e o slabiciune si asigura fondul contrastiv, cadrul în care geniul brazilian scapara si mai orbitor. E vorba de fotbalul de elita al Europei. Se împlinesc 10 ani de cand Europa fotbalului de club si al echipelor nationale se comprima într-un realism fara merit. Acum, cu 8 luni înaintea Mondialelor, acest trend (echivalentul lui “directie”, în piareza) e sufocant, daca nu si comic. Cu exceptia relativa a Barcelonei, marile cluburi, de la AC Milan si Juventus la Chelsea si Bayern, joaca un fotbal de performanta imediata, care nu poate aprinde imaginatia. Nationalele, din nou, cu exceptia aparenta a Olandei, sunt într-o stare înca mai precara. Egalul a devenit scor european unic. Spania si Franta, odinioara avangarda fotbalului de atac, traiesc si, uneori, se califica, de la un egal la altul. In grupa a 4-a a preliminariilor pentru Mondiale, Franta, Irlanda, Israel, Cipru si Elvetia au reusit, împreuna, 10 egaluri în primele 11 meciuri. Dar impasul e cel mai bine rezumat de Grecia. Campioana Europei a jucat în preliminarii un fotbal fara nume si nu merge la Cupa Mondiala 2006. Aceasta stare europeana de blocaj e un spectacol greu de suportat. Scandalizat si de costurile astronomice ale biletelor si transmisiunilor cu plata, publicul european începe sa stea acasa, unde se desfata visand la Brazilia. In Anglia, Chelsea a terminat, practic, campionatul. Echipa de multimilionari a unui miliardar, Chelsea a marit nonsalant pretul biletelor (90 de dolari, fara reduceri pentru copii) si a continuat sa joace fotbalul ei mereu castigator, lipsit de fler si chemare. In consecinta, publicul pleaca. Media de spectatori pe Stanford Bridge scade si scade. Fotbalul european e mereu aceeasi poveste si nimeni nu se duce la stadion sa vada mereu acelasi meci. Rezultatul cel mai vizibil al acestei limite e dezvoltarea exponentiala a mitului brazilian si a pasiunii pentru el. Europa plictiseste si, în aceste conditii, Brazilia e cu atat mai seducatoare. Insa, dincolo de acest contrast favorizant, calitatea fotbalului brazilian e de-a dreptul fenomenala. A doua explicatie a pasiunii furioase pentru Brazilia e Brazilia însasi.
Noutati în prezidiu
Selecao arata la ora ultimului meci, împotriva Venezuelei, la Belem, ca un harem. Antrenorul Carlos Alberto Parreira are o singura problema: sa înghesuie 11 jucatori în teren, fara sa lase prea multe genii afara. Ronaldo, Adriano, Ronaldinho, R. Carlos, Cafu, Kaka, Emerson au jucat. Pernambucano, Robinho, Diego au facut tusa. Cicinho si Jo se tem ca nu vor prinde lotul pentru Mondiale. E greu de spus ce ar putea împiedica Brazilia sa se prezinte la meciurile Cupei Mondiale si sa castige de la cap la cap. Poate Olanda (daca va întari structura nervoasa a unei echipe foarte tinere), poate aventurismul lui Roberto Carlos si Cafu, doi fundasi laterali care nu se pot abtine sa dribleze si sa dea goluri, în 16-le advers. Poate lipsa unui partener de calibru, pentru Lucio, în apararea imediata. Poate. Insa toate aceste ipoteze par mai curand contraargumentele disperate ale unei brigazi de ateism stiintific, surprinsa la lucru de aparitia unui înger care se asaza, tacticos, în prezidiu. Viata sub cupola dominatiei totale a fotbalului brazilian e plina de mistere si minuni.
Import magic si penumbra nemiscata
Ca întotdeauna cand substanta divina e palpabila, înfloresc cultele, superstitiile si comportamentul magic. Parreira e prima victima. Antrenorul Braziliei stie ca trebuie sa puna cumva capat certitudinii periculoase care spune ca Brazilia e un fenomen invincibil. In consecinta, Parreira a încercat ceva naiv si înduiosator: si-a pus echipa în avion la clasa Economy, pentru a o aduce mai aproape de muritori. Alt exemplu de practica magica: invocatia, prin import. Toata lumea a ajuns, adica, sa creada ca poate capta o farama din duhul brazilian importand fotbalisti, orice fel de fotbalisti, din locul de bastina al duhului. Si punandu-le în brate pasapoarte. Deco joaca în nationala Portugaliei, Alex pentru Japonia, Marcos Senna e curtat de Spania, Clayton e titular tunisian, Zinha e titular mexican, iar Dos Santos ar putea deveni curand. Din motive de cultura locala, Togo, recent calificata la Mondiale, crede cel mai tare în vraji. Trei brazilieni au primit pasaport si loc în nationala. In Qatar, un bogatas local, mediu, a promis 20 de milioane de dolari, pasapoarte si locuri în nationala trioului Dilton, Dede, Leandro, aflat, deocamdata, în Bundesliga. Toate aceste straduinte magico-financiare dau picaresc si anecdota cultului brazilian. Ramane problema pe care ne ferim, înca, sa o dezbatem pana la capat: penumbra nemiscata care acopera fotbalul european.
