Moreea sexualis

Este a doua oara cand scriu despre Fric*. In cronica precedenta respingeam total (si cu indignare chiar) orice acuzatie de pornografie sau vulgaritate ce ar fi putut fi adusa acestui microroman liric. Am fost, cred, singurul care sa mearga atat de departe in a apara ultima productie purtand marca Agopian: in general, critica de intampinare a luat forma vasului preferat de natia noastra - maniheismul atotputernic. Un roman ca acesta merita o critica mult mai nuantata decat cea de toate zilele. S-a pornit chiar cu lansarea la care a vorbit Dan C. Mihailescu, unde romanul era asemuit unui produs Henry Miller - comparatia poate fi facuta, cred, doar la nivelul limbajului "specializat". Performantele sexuale ale naratorului lui Miller, prezentate sec, nu pot sta alaturi de filosofia lirica in care se integreaza (sau pe care o circumscrie) lumea lui Fric... Romanul a fost apoi acuzat de vulgaritate, i-au fost evidentiate carentele stilistice (totul venind ca replica la introducerea semnata Petru Cretia, care, ca in celebra aparare a lui Hasdeu, evidentiaza "precedenta"), si a fost chiar declarat "nul" (intr-un subtext mai mult sau mai putin clar).

"...In romanul acesta apare ceva nemaiintalnit in literele romanesti: o impregnare cu Eros a universului. Atat Erosul teluric, cat si cel ceresc (potrivit distinctiei din Banchetul lui Platon). Ceva asemanator se petrece in poezia lui Elytis, asemanare inlesnita si de asezarea cartii in lume greceasca, un fel de lume greceasca. Iar cititorul sa nu se sfiasca de ceea ce i-ar putea parea excesiv, poate chiar sordid. Antoniu si Cleopatra al lui Shakespeare prisoseste de nerusinari, ca sa nu mai vorbim de 1001 de nopti sau de scabrozitatile din joyceanul Ulise. In marele univers insufletit de Eros incape totul, de la tarfe la stele, de la cele mai pamantesti emanatii sau de la rasuflarea marii pana la recele albastru, gol de orice iubire, al ochilor lui Fric, care zace mort cu talpile ciugulite de crabi si spalate de valuri." (Petru Cretia). Acum, fie vorba intre noi, Antoniu si Cleopatra nu prisoseste de nerusinari (pe cand Fric o face), tot asa cum trebuie sa recunoastem ca abundenta acestora intr-un spatiu redus (Fric "masoara" nu mai mult de 96 de pagini, dintre care unele nu contin mai mult de o fraza) e de natura sa deranjeze mai mult decat o fac ele, diluat, in paginile unui Ulise...

Romanul Fric este de fapt visare despre vis: o visare cu sertar, am putea spune, un roman liric, ce se deruleaza in ritmuri si cadente atent dozate: Fric zace mort pe plaja, apele si crabii ii rod calcaiele, in timp ce ochii sai albastri, deschisi, zagazuiesc un univers delirant, cu personaje care fac dragoste, mananca à la grecque, se misca in ralanti si pasesc prin praf discutand cu placerea unui Socrate epicureic (sa ne fie iertata barbaria). Somnul lui Fric naste, intr-adevar, monstri - monstri ai placerii: "se aud batai in oblon, e patrula si ea e condusa de Malamucco, locotenentul ce-si bataie curul cand vede vin sau muieri: rade si intra, vrea peste fript pe gratar si vin rece din beciuri, soldatii dorm cu mustele-n gura, pe-afara. Trancanesc in continuare despre boala franceasca si Rialto, Tron pare sa fie omul unei respectabile persoane, limba le este acum curgatoare precum apa sau vinul, apar pe masa ducatii si ei, o duzina, fac un techin, aurul straluceste peste lirele de argint...". De fapt, Moreea lui Fric este un loc al excesului, al deformarii onirice sau, mai bine zis, al unei deformari tanatice. A-i reprosa lui Agopian excesul lingvistic este ca si cum i-ai reprosa lui Petronius lumea lui Trimalchio, sau lui Bosch Gradina placerilor. Trebuie sa admitem, in apararea "indignatilor", ca nu avem de-a face cu un roman usor de digerat, sau de inteles...

"Proptindu-se in calcaie, Marion se infige in ceea ce calare se infige in ea, se zbate din salele-i arcuite, sudoare se scurge pe ele, ofteaza si limba ii iese de un cot, flutura in aer si cracii ii sunt acum in tavan, cearceaful ii absoarbe sudoarea. Gafaind, Tron se propteste in tatele ei, intre tate e o mica baltoaca, de pe nasul lui picura apa. Ca un noroi este in gaura ei, clefaind atunci cand vrei sa-ti grabesti pasul, ea zbiara si musca din aer. Tron spune: "Acum!" Ea se face ca o stana de piatra, tot trupu-i asteapta triumful. Din Tron se scurge samanta cleioasa, ea se misca alene smulgandu-i mici strigate ragusite si ultimele resturi de vlaga." O simpla descriere a actului sexual devine in Moreea cosmarului lui Fric ritual definitoriu, miscare cosmica in care se disting atat imundul, cat si "paradisiacul" creatiei... Creatia, daca asa vrem sa privim finalitatea Erosului in care se scalda universul lui Fric, aceasta Moreea sexualis, nu este altceva decat perpetuare a visului. Erosul este autotelic, asa cum definea Pascal vanatoarea, vanatorul vaneaza doar de dragul vanatorii, visatorul viseaza intr-un vis generalizat, scriitorul creeaza pentru a crea. Nu cred ca ma hazardez daca afirm ca scriitura lui Agopian este un act sexual (reusit).

Micuta vrajitoare Orjen, cea care atrage razele prafuite ale soarelui, cea cu parul cand verde, cand portocaliu, indeplineste in roman functia de Mare Preoteasa pe altarul in descompunere al lui Fric. Falusul lui erect, veritabil axis mundi, de fapt pilon oniric, este ombilicul din care pornesc toate caile de legatura dintre generatorul de vise si papusile care joaca in acest cosmar.

Fric este dictatorul unui popor format din individualitati dezmembrate (unde individuatia a intrat intr-un proces rewind), mintea lui supervizeaza orice miscare, incetinita, ca in orice cosmar: "Orjen, dupa cum am vazut, asistata de doua capre si de baietelul Demetrios, i-a bagat matele la loc lui Fric si a doua zi, asa cum a spus, a venit cu un ac si cu ata si i-a cusut burta in care matele clefaiau. Fric n-a vorbit si nu s-a clintit din locul in care murise. Calcaiele lui, roase de pesti si de apa, lasau sa se vada oasele galbene si vesnice care suntem. Si totusi, atunci cand ea i-a acoperit privirea cu degetele ei subtiri si roz, coborandu-i pleoapele scofalcite peste albul ochilor, el a cascat gura si din plamanii lui a iesit un horcait de om mort demult care spune: Multumesc, Orjen."

Nu cred ca s-a vorbit despre ritmul pur liric al acestei carti. Sunt landmark-uri ce relanseaza visul lectorului, asa cum o facea Tobit cand contempla miscarile insidioase ale motanului intr-o zi teribila de vara. "Fric este mort, el zace si pute si ziua de vineri roade din trupul lui adormit" sau "Duminica se scurge asa pe sub talpile lor, tesuta din ore si pofte." ...Cadentele visului, cu "arome" de putreziciune, sunt fire ce tin laolalta panzele sfasiate ale acestui roman.

Necurat intra in somn orice personaj al acestei epopei, necurat este visul, necurata se dezvaluie lasciv scriitura: "Fric se intoarse cu privirea lui rece spre trupul meu adormit, ma mangaie cu privirea, asa cum putea el s-o faca. Era o lumina calaie, de culoarea unei lamai care nu s-a copt inca, si cu gust sarat-dulce. Am continuat sa dorm si sa visez. Ei vorbeau si beau vin."

Prima lectura a acestei carti, recunosc, m-a vrajit... Am imprumutat-o apoi cuiva care tinea neaparat sa-i demonstreze vulgaritatea si defectele. Astfel incat, la a doua lectura am avut parte de foi pline de sublinieri si adnotari (toate asa-zisele cuvinte vulgare erau subliniate cu o minutie maniaca): rezultatul a fost o lectura iritanta, in care a trebuit sa urmaresc firul ingust al gandirii altuia. Asa incat mi-am cumparat un nou exemplar si mi-am recreat universul Moreei, de data aceasta nemaculat de vreo interventie stahanovista: m-am intors in mintea lui Fric, am simtit din nou acele mirosuri ale putrefactiei, am simtit dorinta de o atinge pe Orjen, de a o mangaia pe parul ei verde plin de paduchi: farmecul scriiturii lui Agopian a ramas intact.

Cat despre prozele scurte de la finalul volumului, acolo unde se simte o pregnanta schimbare de directie, o abordare anglo-saxona a scriiturii, eu o consider in continuare prea inconsistenta pentru a o discuta. Asteptam continuarea...

* Stefan Agopian, Fric, Ed. Polirom, 2003