Morgen

Nelu (András Hatházi) locuieşte într-o casă veche, delabrată, ridicată în mijlocul unui pământ arid, nu departe de graniţa româno-ungară. Ce are Nelu? O soţie veşnic nemulţumită, Florica (Elvira Râmbu), o motocicletă cu ataş şi un hoby (pescuitul). Cu ce se ocupă Nelu? Este paznic-supraveghetor, angajat al firmei Terminator Security, la magazinul Penny din Salonta.

Necazurile lui Nelu? Sărăcia, singurătatea şi găurile din acoperişul casei. Bucuriile lui Nelu? Televizorul (cu tâmpeniile lui anodine, la care mai poate privi câteva minute, în timp ce Florica cea morocănoasă doarme lângă el sub plapuma murdară) şi „escapadele“ pescăreşti, dincolo de graniţă, unde peştele vecin pare mai dolofan decât cel de acasă. Visurile lui Nelu? Niciunul.

Secvenţa de început, un fel de prolog-metaforă pentru întregul film, este una remarcabilă prin simplitatea factuală, expresivitatea stilistică şi dozarea fină a suspansului. În plus, vehemenţa, cu care mica bijuterie vizuală pune în discuţie validitatea unor legi comunitare şi este transformată în protest social, îşi găseşte perfect (şi decent) locul într-un produs artistic: Captura piscicolă (un singur peşte, de mărime mijlocie), procurată de Nelu pe teritoriul Ungariei şi transportată cu motocicleta cu ataş, este confiscată de un vameş ungur conştiincios, dar obtuz, întrucât „marfa animalieră“ nu este însoţită şi de un certificat de proprietate. Măsura abuzivă, de profundă şi vădită nedreptate, îl plasează pe taciturnul Nelu într-o stare de conflict mocnit cu autorităţile. Peştele, aruncat ostentativ, cu tot cu apa din găleată, la picioarele vameşului scrupulos, agonizează îndelung pe asfaltul punctului de control. Zbaterile lui plescăite prefigurează zbuciumul de mai târziu al eroului, între asumarea unui act profund de conştiinţă şi datoria cetăţenească cu care aceasta intră în coliziune.

Nu peste mult timp, Nelu mai face o captură. De data asta, una umană. Este vorba de turcul Behran (Yilmaz Yalcin), care, abandonat la drumul mare de către un traficant anonim de persoane, se furişează prin smârcurile ceţoase frontaliere, încercând să treacă, ilegal, în Ungaria. Lipsit de orice orientare în spaţiu, Behran i se livrează lui Nelu, care, şi el, la rândul lui, se târăşte de ani de zile prin nişte smârcuri, doar că unele existenţiale. Empatia şi instinctul de dreptate lezat sunt activate brusc şi irevocabil în fiinţa lui Nelu, care se hotărăşte să-i arate turcului Nordul fiinţei morale. La adăpostul înserării, îl culege pe Behran, ca pe un câine de pripas, şi-l transportă, în faimoasa motocicletă cu ataş, până la domiciliul conjugal. Şi, cu aceasta, facem cunoştinţă cu tema mai mult decât generoasă a filmului: relaţia de dependenţă umană şi condiţionalitatea ei. Dar şi cu una derivată: comunicarea, între limbaj şi metalimbaj.

Intensitatea relaţiei dintre Nelu şi Behran capătă valenţe beckettiene, însoţite de căldura şi duioşia comică din filmele de început ale neorealismului italian, ba chiar tinde să-şi asume valorile primordiale ale filmului mut, în care maestrul absolut, Charlie Chaplin, reuşeşte adevărate tururi de forţă. Piciul, cu Jackie Coogan, sau Luminile oraşului sunt doar două exemple în acest sens. Deşi nu are acces la şuvoiul lexical turc, emis de Behran şi netradus pe ecran, Nelu înţelege rapid că, spre deosebire de el, rătăcitul între frontiere are un vis, pe care vrea morţiş să-l realizeze, dincolo de riscul şi preţul aferent: ajungerea în Germania, acolo unde trăieşte de mai mult timp familia lui. În aşteptarea unui prilej nimerit pentru a-l trece graniţa, Nelu se bucură de surplusul patrimonial neaşteptat, pe care i-l oferă, cu propria fiinţă, Behran. Repararea acoperişului, tăiatul lemnelor, săparea, cam stângace, a haturilor la grădina de zarzavat nu reprezintă, aşa cum ar părea la prima vedere, contraplata meschină a muncii „la stăpân“, ci activităţi cât se poate de domestice, la care Behran este invitat să participe, întru consolidarea unei relaţii umane, de prietenie, dincolo de orice bariere sociale sau lingvistice. După cum partida  de cărţi, jucată de cei doi, seara, înainte de culcare, când unul merge să doarmă în pat, iar altul în pivniţă, pe sacii de cartofi, nu reprezintă vreo răsplată, ci este expresia deconectării absolute, după intrarea acceptată a intrusului în noul mediu familial. Tentativa recompensatorie a lui Behran, de mulţumire faţă de Nelu, când turcul încearcă să-l lase pe român să câştige la cărţi, este retezată pe loc de Nelu, care aşază lucrurile în matca lor firească. Nelu, Florica şi Behran sunt acum o familie, nu-i aşa? Bine, dar când trecem dincolo?, pare să dondăne nerăbdător Behran. „Morgen“, vine răspunsul lui Nelu.

Urmează două încercări ratate de plasare a lui Behran pe pământ unguresc: cu o echipă de drumari, care vor să traseze dungi albe pe asfaltul vecin, deşi acolo dungile rutiere sunt galbene şi, într-o secvenţă antologică, deplasarea în Ungaria, cu autobuzul, a echipei de fotbal din Salonta, în care Behran este titularizat ad-hoc şi care urmează să joace o partidă amicală cu echipa locală maghiară. În cele din urmă, Nelu îl scoate pe Behran în motocicleta cu ataş, pe drumuri ascunse, doar de el ştiute, în spaţiul nimănui, dintre hotarele celor două ţări. Finalul filmului, în care Behran este livrat hazardului, iar deasupra lui Nelu, în postura de pescar-salvator, se roteşte un helicopter (simbolul puterii coercitive) care învolburează plante, apă şi siluetă umană, este cutremurător. O menţiune specială pentru operatorul Tudor Mircea, care uimeşte prin cadrele lungi, aparent neglijente, planurile-secvenţă memorabile şi prin lumina, preponderent crepusculară, la exterior, şi dominată de clarobscururi, la interior. Filmul regizorului şi scenaristului Marian Crişan are şanse mari să fie declarat filmul anului.

Produs şi distribuit de MANDRAGORA FILM.