Pe aceeași temă
Nu este nici roman si nici eseu, nu este nici memoire si nici meditatie. Nu stiu în ce gen poate fi încadrat Kadis pentru copilul nenascut al lui Imre Kertesz*, dar este, cu siguranta, un monolog despre viata si moarte ce îsi va fascina cititorul. Scriitorul maghiar a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura în 2002 pentru In afara destinului, un roman despre Shoah, demonstrand ca, chiar dupa un Elie Wiesel sau un Polanski, printre altii, se mai poate scrie ceva nou, se mai poate scrie altfel despre acest subiect. Dar, Kertesz se diferentiaza de acestia prin faptul ca, în Kadis pentru copilul nenascut (1990), el atinge alte resorturi ale existentei, chiar daca tema Holocaustului revine ca o rafala.
Kadis-ul este rugaciunea evreiasca rostita pentru cei morti. Dar Kertesz se roaga pentru copilul sau ce nu are sa se nasca niciodata. Orice parinte îsi depaseste propria existenta prin viata copiilor sai, doar ca autorul acestei frumoase carti refuza paternitatea. Pe de o parte, el nu-si poate asuma responsabilitatea de a da nastere unui copil care, la randu-i, ar putea trece printr-un nou Auschwitz: “«Nu!» - n-as putea fi niciodata tatal, destinul, dumnezeul unui alt om” (p. 90). Pe de alta parte, el si-a depasit propria-i moarte, înca din timpul vietii. Intr-adevar, el a supravietuit Holocaustului, platitudinii vietii cotidiene sau unei iubiri insipide. Prin scris, prin monologul pe care-l poarta în paginile acestui volum, el surmonteaza banalul vietii de zi cu zi si angoasa sfarsitului iminent. Pentru a fi fidel dezideratului sau, el poarta calm un dialog cu sine si, printr-un act eliberator, cum însusi declara, foloseste penelul pe post de harlet, iar hartia de scris ca loc în care irump amintirile: “daca scriem purtam un dialog, am citit pe undeva, pe vremea cand mai exista dumnezeu, probabil ca purtam un dialog cu Dumnezeu, acum, ca nu mai exista, e de presupus ca omul poarta un dialog doar cu alti oameni sau într-un caz mai fericit cu sine însusi”. (p. 25)
Kertesz însusi marturiseste despre propriul roman ca ar fi putut fi scris mai echilibrat, mai viu, mai “cu dragoste”, însa este convins, în acelasi timp, ca nu poate proceda altfel: “ma tem ca eu nu mai pot descrie nimic decat asa, cu pana muiata în sarcasm, în bataie de joc, poate si cu oarecare haz”. (p. 14) Motivul acestui fapt este dureros de simplu: el nu mai poate iubi si, implicit, nu mai este capabil sa traiasca. Oare acesta sa fie un alt motiv pentru care scrie un kadis, o rugaciune? Dar sa nu ne lasam indusi în eroare, caci, pentru Kertesz, a scrie fara întrerupere constituie însusi faptul chinuitor, dar totodata purificator al existentei. Actul scrierii, un act existential, îl conduce spre o luciditate ce va fulmina în autoanihilare. El îsi da siesi lovitura de gratie cu arma cuvintelor, pentru a ajunge, cum însusi marturiseste, la “mormantul pe care mi-l pregatesc - acum nu mai am nici un dubiu - în nori”. (p. 21) Astfel, monologul din Kadis se constituie ca un efort plin de demnitate din partea autorului de a-si termina singur mormantul pe care viata si istoria au început sa i-l sape; cu alte cuvinte, un ritual tombal în care el este si cel defunct si cel îndurerat, deopotriva.
Rasfoind paginile romanului, putem observa un dublu paradox - “da” si “nu”, iubire si repulsie, în acelasi timp - ce are forta unui imperativ, traversand întreaga constructie a cartii. “«Nu!» - am spus eu îndata si imediat, fara sovaire si aproape instinctiv, caci a ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre sa functioneze în contra propriilor noastre instincte, ca, asa zicand, contrainstinctele sa functioneze în locul instinctelor, ba chiar ca atare.” (p. 9). Acest contrainstinct al iubirii mortii devine pentru autor un instinct vital. Nefirescul înlocuieste natura fireasca a curgerii vietii, proximitatea mortii fiind iubita mai mult decat însasi viata. Dar, toate acestea nu se întampla printr-un act deliberat în care se spune “nu” vietii si “da” mortii. Paradoxalul da/nu functioneaza dialectic, caci viata e traita în continuare, doar grija pentru ea - instinctiva, nu-i asa? - este anatemizata. Contrainstinctul s-a impus în viata parca independent de vointa naratorului, asemeni unei decizii: “dar nu o decizie luata sau care sa fi putut fi luata de mine, ci o decizie asupra mea, si nici macar o decizie: recunoasterea unei sentinte” (p. 35).
Astfel, Kertesz reia tema absurdului existentei, a cautarii unei semnificatii într-o viata care si-a pierdut de mult sensul. Cu toate astea, semnificatiile pot fi regasite prin actul de a scrie despre pericolele vietii ce îl/ne pandesc aievea: insomnii, iubiri caraghioase si Auschwitz... Da, cu siguranta, în acest din urma caz, a fost denigrat rationalul, umanul, existenta ca atare. Prin urmare, se impune cautarea unei cai pentru ca viata sa poata continua în mod demn. In acest sens, autorul avertizeaza: “si acum fiti atenti, caci ceea ce este cu adevarat irational si care într-adevar nu are explicatie nu e raul, ci dimpotriva: binele” (p. 45), adica puritatea într-o lume manjita, umanul constrans de inuman, sfintenia într-o lume fara Dumnezeu. Insa, pentru a accede la Bine, se cere un ocol în lumea reprobabila care ne este data sa o vedem; în lumea împanzita de durere - “aspectul cel mai real al vietii” (p. 55) -, gratie careia vedem mult mai limpede sensurile care mai pot fi gasite. Recunoasterea si discursivizarea durerii - provocate de Auschwitz, de lagarul comunist si de neîmplinirile marunte ale vietii - au menirea sa-l scoata pe autor din amorteala mintii în care s-a cufundat. Durerea însa nu poate fi, de fapt, împartasita, fiecare traind-o pe cont propriu, în intimitate. Aceasta face ca naratorul sa se simta un strain printre semeni; si mai mult, dezradacinat, apatrid, avand o perceptie tragica a realului ce îl conduce catre interogarea asupra mortii. In copilarie, el a resimtit excluziunea datorita originii sale evreiesti, iar la maturitate, ca scriitor, i-a fost strain orice pact cu literatura oficiala sau cea de succes. In acest sens, sta marturie faptul ca el a ramas în umbra, nebucurandu-se de recunoastere timp de mai mult de douazeci si cinci de ani de creatie. Nu s-a lasat asimilat, nici religios, nici politic. Doar ca acest refuz s-a transformat într-unul existential: a devenit incapabil sa asimileze viata în conditiile în care viata trebuie totusi traita. Si astfel, ca solutie la paradoxul vietii sale, Kertesz ia în mana stiloul pentru a-si termina mormantul început de altii, “în nori, în vanturi, în neant” (p. 116).
O ultima precizare se cuvine a fi facuta. Kadis pentru copilul nenascut s-a bucurat de frumoasa traducere a lui Paul Drumaru. Cunoscut hungarofililor pentru talmacirile din Babits sau Pilinszky, autori tot atat de dificil de transpus într-o alta limba precum este si Kertesz, P. Drumaru a reusit sa dea o excelenta versiune romaneasca a unui volum cum nu se poate mai greu de tradus.
* Imre Kertesz, Kadis pentru copilul nenascut, trad. din lb. maghiara de Paul Drumaru, Editura EST, Colectia “Biblioteca internationala”, Bucuresti, 2005, 117 p.
