Pe aceeași temă
Multumind in deschidere Catherinei Durandin ca a sprijinit publicarea cartii in colectia Aujourd’hui l’Europe, pe care o dirijeaza la L’Harmattan, Ioana Iosa afirma ca subiectul e "evitat de majoritatea intelectualilor romani" (p. 7). Si totusi Centrul Civic este un supersubiect. In simpozioane stiintifice, expozitii de arta si arhitectura, nu mai putin ca in reclame turistice sau show-uri populare televizate, ansamblul Casei Poporului a depasit chiar cota de saturatie. Insa, intr-adevar, daca un cercetator urbanist, ca de exemplu Ioana Iosa, vrea sa faca un studiu obiectiv asupra acestui fragment de oras, descopera repede ca bibliografia e foarte subtire. Reactiile viscerale au umplut din timp tot spatiul de interes si putin loc a ramas pentru analize rationale. Ceea ce nu-i intereseaza, intr-adevar, pe majoritatea intelectualilor romani astazi la acest ansamblu urban este asumarea rece a mostenirii lui.
De altfel autoarea isi marturiseste frustrarea inca din introducere: secretomania care inconjoara Casa Poporului si inchiderea spatiilor privatizate pe Bulevardul Victoria Socialismului au impiedicat-o sa faca o cercetare de teren efectiva. Ea constata imposibilitatea de a stabili cu precizie chiar si cifrele exacte ale dimensiunilor (p. 23). Ansamblul Centrului Civic a fost si ramane, chiar si in cartea ei, o mare aproximatie.
Cartea are insa un atu: priveste lucrurile din afara pasiunilor mediului profesional local. Ioana Iosa nu a locuit si nu a studiat in Bucuresti (este absolventa a Facultatii de Arhitectura si Urbanism din Cluj), iar in prezent a facut aceasta cercetare ca doctoranda la Université Paris XII. In plus, chiar daca a trait in copilarie vremurile incriminate, ea apartine unei noi generatii, cumva eliberate de povara revansei. Ea are sansa sa poata lua lucrurile asa cum sunt.
Ei bine, si cum sunt? Trebuie spus ca autoarea porneste de la modul in care ansamblul este perceput, insusit si chiar fictionat de imaginarul colectiv. Lucreaza asupra unei meta-realitati, mai degraba decat asupra realitatii obiective. In acest sens, ea observa deosebirea de la cer la pamant intre atitudinea "elitei intelectuale" si a arhitectilor, pe de o parte, si cea a politicienilor, textelor oficiale si turistice, precum si a oamenilor de rand, pe de alta parte. Prin intuitie si constatare empirica, mai degraba decat in urma unui studiu riguros al acestor pozitii, ea reuseste sa-si avanseze totusi destul de convingator concluzia: "departe de a fi discreditat", "acest ansamblu monumental dobandeste progresiv o valoare simbolica noua, care ii permite sa-si gaseasca locul in spatiul urban" (p. 28). Aceasta este teza cartii.
Monumentalitatea
Ceea ce isi propune Ioana Iosa este insa si mai clar afirmat intr-un interviu din Anexa: "studiul modurilor de insusire a Centrului Civic, din perspectiva monumentalitatii sale" (p. 150). Termenul-cheie este deci "monumentalitatea". Ce inseamna "monumental" in cazul Centrului Civic? Conceptul e luat in toate sensurile (pp. 106-116). Este Centrul Civic "monument"? - da, afirma ghidurile turistice; categoric nu, spun specialistii din Comisia Monumentelor. Este el ceva exceptional, in afara normelor comune? - evident. Poarta el memoria unui moment istoric? - da, dar a unuia detestat. Are el valoare de "suport al sentimentului national"? - se dovedeste ca are. Ofera un "mod de a vinde orasul", "o forma de consum cultural"? - aceasta intrebare este lasata retorica, tocmai pentru ca raspunsul e prea evident. Are valoare estetica? - ah, nu, bineinteles ca nu, despre uratenia lui monstruoasa arhitectii nu mai obosesc sa vorbeasca in toate modurile si pe toate caile (si aici i-as reprosa Ioanei Iosa ca a pierdut ocazia de a fi critica si cu aceasta obsesie a mediului nostru profesional pentru "estetica", desi ea insasi evita bine aceasta capcana). In fine, autoarea pastreaza uneori ambiguitatea mare=grandios, ceea ce e corect sesizat de Peter Derer in convorbirea lor din Anexa (p. 150).
Cea mai convingatoare argumentatie a cartii reuseste sa fie, in opinia mea, inscrierea ansamblului in istoria "monumentalizarii" orasului Bucuresti. E vorba de o mutatie de forma urbana, care se poate enunta clar: se impun fronturi continue, de fatade tratate reprezentativ, in spiritul compozitiei neoclasice (simetrie, ornamentatie etc.), asupra unei structuri dezordonate de palate si case inecate in verdeata. Este, pe scurt, metoda de transformare a orasului oriental intr-unul occidental (pp. 26-27). "Crearea monumentalitatii" prin trasarea de bulevarde, ascunderea "orasului dezorganizat prin mari fatade uniforme", "functionand ca un decor ce mascheaza vechiul tesut" (pp. 34-35) - aceasta "dotare a Bucurestiului cu o imagine monumentala" era prezenta in gandirea urbanistica inca din secolul XIX, adica de la inceputurile sale de capitala, apoi din nou in interbelic. Regimul comunist nu a facut decat sa o "reia". In plus, ea este chiar si azi de actualitate, cand Bucurestiul devine "capitala europeana" (p. 29). Centrul Civic al lui Ceausescu se inscrie astfel intr-o istorie care trece mult dincolo si dincoace de el. Tocmai din acest motiv intrebarea din titlu este un subiect-cheie. Am putea-o reformula scurt: este Centrul Civic un handicap urban, sau o resursa? Desi realitatea e desigur undeva intre ele, nu poate fi totusi vorba de calea de mijloc. Spre supararea elitei intelectuale si profesionale, as zice, cartea inclina implicit mai degraba spre al doilea raspuns.
Puterile
O observatie foarte interesanta pe care o face Ioana Iosa este tendinta de concentrare a puterilor in acest loc urban. E afirmarea fortei de atractie a monumentalismului, faptul ca instrumentul urban al monumentalizarii arhitecturale chiar functioneaza, implacabil, ca un mecanism, dincolo de toate proiectiile lui negative. "Teoria la care am ajuns este ca toate tipurile de putere se concentreaza in acest cartier" - spune ea explicit undeva in Anexa (p. 150), iar un titlu de capitol numeste ansamblul "creuzet al diverselor forme de putere" (p. 71). Cred ca in vederea atingerii scopului cartii - si anume o analiza a reconsiderarii "Centrului Civic" -, fenomenul concentrarii puterilor acolo, in acel fragment de oras, este cea mai interesanta realitate. Este o tema care ar merita intr-adevar un studiu riguros, iar deocamdata meritul autoarei este ca o afirma explicit.
In ce priveste tonul cartii, acesta variaza foarte mult. Se vrea neutru in privinta distrugerilor premergatoare Centrului Civic, cu intentia evidenta de a lasa faptele sa vorbeasca de la sine. Demolarile indiferente la dramele umane si stergerea monumentelor apar in toata grozavia lor pura. In schimb relatarea despre deplasarile de constructii dupa metoda brevetata de inginerul Iordachescu (cu descrieri colaterale - ca de exemplu deplasarea unui bloc intreg la Alba Iulia, cu locuitorii in el! - v. nota p. 61) au totusi un abia retinut ton de relatare a unei performante pozitive. (Relatari cu adevarat neutre nu exista...)
Autoarea este foarte critica (si pe buna dreptate) la adresa textului triumfalist de prezentare oficiala a Casei Poporului de pe site-ul Camerei Deputatilor (pp. 72-74). Este critica (si pe buna dreptate) fata de "confuziile" pe care le perpetueaza textele ghizilor la vizitarea Casei Poporului (p. 74). Este din nou neutra, insa si prea expeditiva, de-a dreptul telegrafica, pe nici o pagina, in privinta Muzeului National de Arta Contemporana, desi instalarea sa acolo a fost subiectul unor controverse publice in mediile intelectuale, care ar fi meritat macar pomenite. Mentionarea MNAC pe lista "puterilor" (intre Parlamentul instalat in Casa Poporului, Guvernul care ar vrea sa ocupe Biblioteca Nationala si bancile care se inghesuie pe Bulevard) poate fi considerata, cred, o ironie - involuntara - la adresa celor care institutionalizeaza azi arta contemporana.
Oricum, cel mai interesant este poate faptul ca lista puterilor se incheie cu Biserica si a ei Catedrala (ortodoxa) a Neamului, cel mai amplu dezvoltat capitol, si cel mai critic, savuros chiar. Biserica nu e iertata de nimic, nici de comportamentul ei … "maleabil" (p. 85) la inceputurile comunismului, nici de "numeroasele compromisuri" (p. 86), inclusiv acceptarea demolarilor de monumente la sfarsitul comunismului, nici de ambitiile "demagogice" (p. 86) reflectate in aceasta catedrala din postcomunism. Vor sta deci alaturi "o casa «a poporului», care nu apartine poporului, si o catedrala «a natiunii», care nu va apartine natiunii" (p. 87)...
Autoarea pomeneste si de fabulatiile "New Age", referitoare la simbolistica oculta a ansamblului (pp. 101-103) (si poate ca acest gen de referinte ar fi putut sa lipseasca intr-un studiu serios). Puse insa alaturi de cartea Danei Harhoiu(1), care, observa Ioana Iosa, "incearca de fapt sa resacralizeze spatiul bucurestean" (p. 104), acest mic capitol despre "Ratacirile simbolice ale monumentalitatii" dovedeste macar si indirect cat de prezent mai este inca spectrul premodernitatii in spatiul romanesc.
Nu puteau sa lipseasca si referirile la succesul international al ansamblului, si, cum spune autoarea, la "...respectul pe care profesionistii straini ai urbanismului il arata acestei mosteniri comuniste" (p. 121) - puse desigur in paralel cu faptul ca romanii sunt foarte intrigati de acest succes. Nu as folosi tocmai termenul "respect" pentru interesul vizitatorilor straini. Vazut de orice ochi exterior si detasat, ansamblul apare intr-adevar exceptional, dar cred ca o analiza mai atenta ar arata ca e vorba mai degraba de interesul pentru exceptionalitatea unei ciudatenii exotice, decat de o admiratie "respectuoasa"...
In concluzie, as afirma ca lucrarea Ioanei Iosa are un mare defect si o mare calitate. Ce se poate reprosa cartii este ca nu reuseste sa treaca totusi dincolo de bruiajul de informatii si interpretari, pe care insa il constata si il inventariaza tenace. Ea nu rezolva inca riguros problema pe care o ridica. Meritul ei este insa de a enunta exact problema care merita ridicata.
Poate ca ultima informatie a cartii (p. 168) - pour la bonne bouche - exprima cel mai bine vidul incert de semnificatie si reprezentare al Centrului Civic. "Balconul" adresarii catre popor a fost folosit o singura data in existenta Casei Poporului. De pop-star-ul Michael Jackson, care a rostit de acolo memorabilele cuvinte "Hello, Budapest".
1. Dana Harhoiu, Bucuresti intre Orient si Occident, Ed. Simetria, 1997
* Ioana Iosa, L’héritage urbain de Ceausescu: fardeau ou saut en avant? Le Centre Civique de Bucarest, L’Harmattan, Paris, 2006
