Motivația lecturii

O dispută între două personalități din cul­tura română, în care prima afirma despre cealaltă că „mai mult citează decât ci­teș­te“, m-a făcut să îmi ridic întrebarea ur­mă­toare: de ce citește lumea? Care este re­sortul magic ce ne trimite la librărie (sau pe Amazon), să scoatem banul din bu­zu­nar (sau cartea de credit), să punem mâna pe carte (sau pe iPad) și să citim... (sau, mă rog, să ne informăm)... „Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?“ Ia să mă uit în jurul meu...

Înainte de a ataca subiectul, fac o pre­ci­za­re necesară: lipsa de lectură nu este un pă­cat de neiertat! (Puteți răsufla ușurați cei care, de plictiseală, la orele de istorie sau li­teratură ați jucat X și 0 cu colegul de ban­că sau cei care ați citit numai câteva zeci de kilograme de cărți - nu știați că uni­tatea de măsură a culturii este kilo­gra­mul? - și vă speriați că nu o să ajungeți ni­ciodată la nivelul lui Umberto Eco sau al lui Horia-Roman Patapievici.) Voi, ne­ci­ti­to­rii, sunteți într-o companie selectă – mulți dintre maeștrii și înțelepţii vre­mu­rilor străvechi, de dinainte de invenția pa­pirusului, a tiparului sau a Internetului, oa­meni pe care astăzi îi cităm sau care dau numele străzilor și piețelor, nu au ci­tit nici ei mare lucru! Înțelepciunea nu se atinge, obligatoriu, pe calea cărții, poate fi foarte bine atinsă prin observație și me­di­tație asupra naturii, a plantelor, a ani­malelor, a omului, a războaielor etc. Așa se face că Socrate sau Platon, Iisus sau Lao Tse au intrat în panteonul cultural fă­ră să consume tone de cărți și fără să aibă caietul liniat la doi centimetri. Idei bune, salvatoare ne pot veni dând cu aspi­ra­to­rul, plimbându-ne cu barca sau cățelul, ui­tându-ne în gol sau chiar dormind.

Totuși... nu mai avem nicio scuză să nu citim, mai ales acum, în epo­ca exploziei informaționale. Acum putem învăța într-o viață cât în zece vieți trăite acum 30 de ani sau în 100 de vieți de acum 100 de ani. Avantajul lecturii este de a ne pune în contact cu minți și suflete care au exa­minat deja multe dintre problemele care ne preocupă și au găsit soluții, așa că nu suntem condamnați să repetăm toate ex­pe­riențele prin care s-a trecut. Așa că, da­că vreți să nu redescoperiți roata de fie­ca­re dată, puneți mâna pe carte! Dar oare toată lumea citește din aceleași motive?

Cel ce sare în ochi mai întâi este omul fără dileme, cel care știe deja care este de fapt adevărul, înainte de a fi citit un rând. Ade­văr la care a ajuns nu prin me­ditație, ci prin supărare. Cineva l-a jenat, l-a pus vreodată într-o postură neplăcută, l-a dat la o parte și de atunci trăiește lup­tându-se cu acel dușman imaginar. „Cul­tura“ a început să și-o formeze urând o si­tuație, o persoană și a preluat tot sistemul de valori al inamicului, dar cu semnul minus. S-a blindat de texte și citate prin ca­re să îi demonstreze celuilalt că gre­șeș­te. A devenit pe nesimțite apostolul unei nonidei. Citește numai ce îi confirmă cre­zul său. Dar, măcar, spre deosebire de ur­mătorul personaj, el este consecvent și e gata să moară cu nonideea sa în brațe.

Următorul cititor de profesie este po­le­mi­zatorul. Acesta nu are niciun set de valori proprii, dar găsește mereu cu mult talent unghiul potrivit din care să atace. Orice afirmi, el are deja negația potrivită. Dacă te aude astăzi că explici fizic de ce este ce­rul albastru, el îți trântește un citat dintr-o poezie, să îți arate cum știinţa ta ucide corola de minuni a lumii. Fii liniștit, mâi­ne același personaj va acuza poeții de ig­no­ranță sau bigotism și le va explica el cum stau lucrurile „cu adevărat“ în știință. Ni­ciodată nu îi poţi face pe plac, iar dacă, obosit să îți risipești energia în dezbateri inutile, îi vei da la un moment dat drep­ta­te, el va găsi un nou motiv de atac. Pentru că, pentru el, viața există pentru a se cer­ta. Disputatio, ergo sum. Citește ca să poa­tă continua jihadul ideologic cu toată lu­mea. Lectura este doar un arsenal.

Apoi avem fariseul modern – ima­­ginea snobilimii perfecte, omul care citește pentru a-și arăta superioritatea și a purta con­versații de salon. La fel ca mo­delul său biblic, care se ruga la colțul străzii ca să fie văzut de oameni, fariseul de azi este cel ce citează la foc automat din sfinți și păcătoși, din politicieni și fi­lozofi. Cu și fără context. Este narcisistul pe­rfect, cel căruia însuși Dumnezeu îi e dator, a cărui rugăciune este un ordin de admirație adresat divinității. El, fariseul, participă la viața culturală a cetății ca să se arate lumii în toată splendoarea sa. E omul care reinventează epifania - nu zeii i se arată lui, ci el se arată zeilor. Lectura e pentru el doar un prilej modern de a trân­ti o labă peste bot proștilor. Ca, de pildă, vameșului ăsta de alături.

Obiect al disprețului, vameșul păcătos din pildă reprezintă cititorul cu neliniști și fră­mântări, omul care caută eliberarea, care nu a atins nirvana, ba chiar se îndoiește de existența ei. Cel ce citește în căutare de răspunsuri. Care bâjbâie după o licărire de înțelegere în întunericul dens. A văzut undeva o frântură de adevăr, dar ar vrea un pic de certitudine. Pentru el, universul are multe taine. Citește, sperând să gă­sească, într-o carte veche, un suflet care a trecut că și el prin aceleași frământări, dar a găsit o cheie. Vameșul citește mai puțin, pentru că, spre deosebire de ceilalți, care au deja adevărul, el se oprește des, ob­ser­vă, se întreabă, se îndoiește. Continuă să vină, în ciuda deznădejdii, la templul lec­tu­rii, unde plânge pentru iluminare, fără a îndrăzni să își ridice capul. Crede, în ciuda oricărei deznădejdi, că totuși nir­va­na există și va găsi și calea într-acolo.

În fine, mult mai rari sunt acei bi­ne­cu­vân­tați care citesc pentru bucuria su­fletului. Cei care prin cultură își ridică ni­velul de do­pa­mină și endorfină și regu­la­rizează se­ro­to­ni­na și nivelul de glucoză în sânge. Care sunt deja intrați în nirvana cul­turală și nu mai vor să iasă de acolo. Ei nu caută nimic anu­me, pentru că au deja totul. Sunt cei care, în contact cu ideile no­bile, nu încetează să vibreze la energii înal­te, permițându-și să își lase mintea și sufletul să rezoneze cu al­te minți și suflete – din alte locuri, din al­te veacuri sau din alte spații culturale.

Desigur, cu toții putem trece prin fazele descrise mai înainte. Lectura reprezintă doar o cale, nu destinația finală. O cale pli­nă de piedici, în care or­go­liul p­oate bara calea inspirației și poate fa­ce din lărgimea și înălțimea bibliotecii de aca­să un idol de piatră, care ne poate îm­pie­dica sufletul și mintea să zburde libere spre căutarea de sens. Cartea este doar de­getul care indică spre luna strălucitoare de pe cer. Căci, odată perceput misterul lu­nii, este preferabil să uităm de deget.