Mărirea şi decăderea lui Nero Golden

Cel mai recent roman al lui Salman Rushdie, Casa Golden, apărut în 2017 în Marea Britanie, a fost tradus la două luni distanţă în româneşte, la Editura Polirom, de Dana Crăciun, şi a fost aşteptat de toată lumea ca un eveniment pentru că se ştia că faimosul autor iconoclast scrie în el despre Donald Trump. Cititorul trebuie să aibă multă răbdare dacă începe să citească romanul incitat doar de acest detaliu.

Eroul principal e un personaj baroc, numit Nero Golden, un indian foarte bogat şi foarte controversat. Naratorul face câteva detururi până ajunge să spună povestea. Priveşte ca o cameră de luat vederi de undeva de foarte de sus cartierul istoric Macdougal-Sullivan Gardens, din New York, unde e plasat conacul Murray, adevărat personaj de roman el însuşi, care e declarat din start „o ciudăţenie“: „o structură graţioasă de referinţă, în multe privinţe prea grandioasă pentru Gardens, fusese construit pentru cunoscutul bancher Franklin Murray şi soţia lui, Harriet Lanier Murray, între 1901 şi 1903 de firma de arhitecţi Hoppin & Koen (...) fusese proiectat în stil renascentist francez“. Casa e cumpărată în anii ’80 de către Nero Golden şi nu va fi locuită până în 2009, când acesta debarcă definitiv aici, împreună cu cei trei fii ai săi: Petronius, Lucius Apuleius şi Dionis. Toţi trei educaţi la şcoli de elită din lume, dar neavând nici o ocupaţie practică şi marcaţi fiecare cu ceva special: primul e hiperinteligent, dar are o formă de autism, al doilea e un artist talentat, dar e afemeiat, iar ultimul suferă de incertitudine sexuală.

Cel care spune povestea e René, un narator nu foarte convingător ca personaj, dar funambulescul celorlalte personaje ne face să trecem asta cu vederea. René locuieşte în ansamblul imobiliar The Gardens, împreună cu părinţii, profesori universitari de origine belgiană, iar la vârsta de 30 de ani nutreşte încă visul să devină cineast. La apariţia familiei Golden, René îşi dă seama că aceştia trebuie să îi slujească drept subiect artistic şi se apropie de ei treptat. Nu ştim cum arată, după vreo zece ani, filmul său, dar povestea intermediară e suficient de suculentă ca să fie extrem de greu de depăşit. Întrebat de iubita lui, Suchitra, care e subiectul pe care îl urmăreşte, René răspunde că e „problema Răului“. Cam mult pentru tânărul René, destul însă pentru Salman Rushdie. Nero îl întreabă retoric pe René dacă omul poate fi în acelaşi timp şi bun, şi rău, gândindu-se desigur la sine însuşi. O scenă memorabilă are loc într-un restaurant exclusivist rusesc din New York, unde Nero îl întreabă pe Mihail Gorbaciov dacă şi-a dat acceptul pentru căderea Zidului Berlinului, întrebare la care nu primeşte răspuns.

René îi va boteza pe cei trei fii al lui Nero Golden conform unor savante referinţe culturale, la care nu încetează să facă apel pe tot parcursul poveştii sale, astfel că primul băiat va deveni Petea, al doilea - Apu, iar ultimul - D.

Prezentul se împleteşte cu trecutul, ca în orice roman contemporan care se respectă, iar trecutul în cazul de faţă înseamnă viaţa familiei Golden din India. Naratorul află detaliile încet şi pe bucăţi, aşa încât va construi un adevărat puzzle, iar cititorul va avea imaginea de ansamblu abia la sfârşit. Trecutul e de fapt împărţit în două tranşe: una care cuprinde tinereţea lui Nero şi copilăria băieţilor lui, în Bombay, apoi unul recent, în care viaţa lor se schimbă brusc, odată cu instalarea la New York, în 2009. Naratorul lasă să se înţeleagă că e unul dintre cei dezamăgiţi de Barack Obama şi înfricoşați de venirea la putere a lui Donald Trump, în 2016. Numit „The Joker“ şi „clovnul“, actualul preşedinte american se bucură de mai puţin spaţiu şi spectaculozitate decât s-ar fi crezut în urma publicităţii făcute cărţii, la fel ca şi Hillary Clinton, numită destul de ludic „Batwoman“.

Ceea ce se desfăşoară amplu este povestea vieţii lui Nero Golden şi a fiilor săi. Venirea lor precipitată la New York se spune că e cauzată de moartea soţiei lui Nero, în atentatul terorist din 23 noiembrie 2008, din Bombay, dintre ai cărui responsabili se va dovedi că face parte Nero însuşi, fără să o ştie. Până să afle asta, la aproape 80 de ani, în 2016, Nero îşi trăieşte decada a şaptea a vieţii destul de liniştit în America, se însoară cu tânăra rusoaică Vasilisa Arsenyeva, venită pe Tărâmul Făgăduinţei ca să facă bani, ascunzând în ea, ca dublu, pe „baba Yaga“ din basmele ruseşti.

René vine în vizită tot mai des în casa familiei Golden, împrietenindu-se cu toţi fiii lui Nero, iar peripeţiile mai mult sau mai puţin dramatice ale acestora ramifică povestea cuplului Nero-Vasilisa. Cei trei fii sunt de fapt şi cei mai exotici eroi ai romanului: Petea reuşeşte să îşi amelioreze autismul, cu ajutorul unui hipnoterapeut, pentru ca apoi să recadă în izolare, Apu cunoaşte gloria artistică şi iubirea alături de Ubah, dar va fi ucis împreună cu iubita lui, într-un atac din India, crimă care se vrea un semnal de alarmă dat lui Nero, iar D, care nu se decide cărui sex să aparţină şi care se va împuşca în cap, e pretextul prin care autorul aduce în scenă lumea capricioasă a minoritarilor / marginalizaţilor de tot felul.

Iubita lui, Riya Z, care îl încurajase pe D să îşi descopere latura feminină, este un alt exemplu de personaj exotic care întruchipează o parte dintre confuziile identitare din lumea noastră. Vrând să demisioneze de la Muzeul Identităţii la care lucra, ea scrie: „Recunosc că sunt o entitate plurală. Sunt fiica răposatului meu tată psihotic. Sunt de asemenea cea care îl jeleşte pe iubitul meu mort. Alternativ, fac parte din tribul celor subţiri. În plus - sau în sens invers - , sunt cercetător. Sunt, în egală măsură, brunetă. Am unele păreri, dar nu şi altele. Mă pot defini în multe feluri. Iată ce nu sunt: nu sunt un singur lucru. Cuprind mulţimi. Mă contrazic? Foarte bine, mă contrazic. A fi plural, a fi multiform este ceva unic, bogat, neobişnuit, şi aşa sunt eu. Este o falsitate să fii îndesat în nişte definiţii înguste. Când ţi se spune, dacă nu eşti un singur lucru, atunci nu eşti nimic, ţi se spune o minciună. Muzeul Identităţii este prea implicat în această minciună. Nu mai pot lucra acolo“.

Cum părinţii lui René vor muri prematur într-un accident de maşină, naratorul se va apropia şi mai mult de Nero, reluând fără prea mare succes tema orfanului adoptat de un părinte malefic în sine, dar benefic cu odraslele sale. Fostul ofiţer de poliţie Mastan, de origine indiană, va lămuri toate meandrele lumii interlope în care trăise Nero în India, dând poate prea multe detalii.

Ca într-o tragedie greacă, gen la care se fac multe trimiteri, cei trei fii vor muri unul după altul, aşa cum va arde, în final, după revelarea tuturor misterelor indiene, şi conacul Murray, reproiectându-l în Viaţă doar pe cel mai recent fiu al lui Nero, Vespasian, copil al cărui tată biologic este de fapt René. Vasilisa îl somase/rugase, adică în stiul ei pasiv-agresiv, să facă sex cu ea ca să procreeze, pentru că Nero devenise steril.

Dacă viaţa lui Nero e încărcată cu multe complicităţi la afaceri ilegale şi chiar crime, în India părăsită în grabă, iar imaginea lui trimite inevitabil la Naşul lui Scorsese, băieţii lui sunt antologici prin ceea ce fac şi spun, personaje baroce, ca şi tatăl lor. Tot ce li se întâmplă e ieşit din comun, iar replicile lor seamănă când cu cele ale fraţilor Marx (cu care sunt comparaţi explicit), când cu cele ale eroilor lui Woody Allen. Mai mult decât acuzarea sau ironizarea diverselor aspecte ale vieţii contemporane din America, care ţin de societate şi de politică, romanul captivează prin această revărsare de fapte extravagante, prin umorul negru şi prin abordarea postmodernistă, care face ca aproape orice se întâmplă să fie comentat de René sau de ceilalţi eroi prin citate din literatura universală şi prin referinţe la fapte istorice şi mai ales la filme celebre.

Este un adevărat spectacol de inteligenţă şi erudiţie, pentru că poveştii în sine i se adaugă astfel o a doua poveste, artificială, livrescă, dar seducătoare. Altminteri, Casa Golden nu e printre cele mai bune romane ale lui Salman Rushdie, dar, cum un maestru e impresionant şi în cele mai puţin reuşite, cartea se citeşte cu multă plăcere.