Pe aceeași temă
Acum câţiva ani, un tânăr (şi de altfel remarcabil) artist m-a rugat să-l prezint lui Ion Grigorescu, „înainte să fie prea târziu“, mi-a spus el, referindu-se la starea de sănătate aparent proastă a celui pe care îl socotea, de la distanţă, un maestru. Siderat, i-am răspuns că-l ştiu pe Ion Grigorescu de foarte mult timp, iar el mereu a fost aşa. Nu era „pe ducă“, cum se temea tânărul discipol. Era chiar mai în putere ca altădată. Lucrul acesta se vedea de-atunci şi se vede chiar mai bine acum, când Ion Grigorescu, la fel de retras, precar, umil şi emaciat, se impune tot mai mult drept figură centrală a scenei artistice locale.
Mormăind inaudibil dar inflexibil, Grigorescu rules: trecând peste expunerea sa în 2011 la Tate Modern şi la Bienala de la Veneţia, unde expoziţia din pavilionul României a fost însăilată în jurul personalităţii sale, Ion Grigorescu s-a prins într-o cascadă de expoziţii (în ţară şi în străinătate) în care pare invitatul ce aduce tacâmurile, sarea, piperul, tonul şi starea întâlnirii, fie că aceasta este la Viena (galeria Mezzanin) sau Bucureşti (atelierul propriu, transformat în galerie, cu expoziţii împărţite-împărtăşite, precum cea recentă, cu Bogdan Vlăduţă). Ion Grigorescu iese din carapacea de „recuperat“, în care a fost închis în anii ‘90, atunci când a fost reinventat de un Occident avid să găsească un dram de protest în arta românească antedecembristă, şi intră în aparatul de acaparat atenţia, tipic zilelor noastre. Vampirizează îndeosebi artişti tineri, pentru a-şi menţine un tonus vital.
Rotiţă-n acest aparat este şi Cortul diplomatic. Deşi porneşte de la (de)reglarea conturilor cu curatorii-satrapi ai pavilionului României de la Veneţia, Ion Grigorescu reuşeşte să se aplece dedesubtul acestei dispute, pentru a ataca racile estetice şi filosofice mult mai adânci. E drept că atenţia lumii artei locale a fost atrasă de marketingul scandalului promovat de partenerele de pavilion (iar acum de cort) ale lui Ion Grigorescu, pentru că s-a aşteptat ca această manevră să aducă un succes la fel de îndoielnic precum cel clamat de curatorii blamaţi, care au comandat un sondaj ce arăta pavilionul naţional drept marele câştigător al Bienalei de anul acesta, aşa cum aceleaşi institute de sondare a opiniei publice (desigur, româneşti!) l-au dat drept preşedinte al ţării pe Mircea Geoană, mai an, pentru o noapte. Şi, la fel cum cel din urmă nu s-a trezit până-n ziua de astăzi, curatorii mitraliaţi nu s-au trezit nici când expoziţia organizată de ei în Pavilionul României a fost plasată de către publicaţii occidentale de profil printre cele mai proaste de la Bienala actuală. Ion Grigorescu nu se amăgeşte însă cu sondaje. Pesimismul său vitalist, dezordonat, dar consecvent, a fost alimentat, în intransigenţa lui, de această nouă ocazie de a se arăta ireductibil, inasimilabil, indezirabil chiar.
Rezistenţa la sistem este trăsătura fundamentală a artei lui Ion Grigorescu. Alergic la aşezări, clarificări şi proiecte, el practică o artă refractară. Trecerea prin comunism a lăsat urme adânci asupra sa, iar neîncrederea în sistemul occidental, viziunea anticapitalistă, obstinaţia religioasă şi rigorismul moral l-au transformat într-un campion conservator ce înoată în bazinul radical al mijloacelor artistice avangardiste. Într-o lume artistică în care toţi actorii fac „ceea ce trebuie“ (navigând pe proiecte, în reţele), Ion Grigorescu face ceea ce nu se cade: arta sa politică antisistem, lejer populistă este, la ora actuală a democraţiei crizate, mai primejdioasă pentru el însuşi (ca personalitate) decât era arta sa politică anticomunistă în vremurile totalitarismului. De aceea, artistul mizează pe propria-i vulnerabilitate ca armă. Cortul diplomatic îl pune în această ipostază: în afara tirajelor din fotografiile sale de altădată, (supra)imprimate acum pe suport de pânză ce le transformă-n steaguri vag fâlfâitoare (cu temele recurente, precum autocircumcizia făcută de artist cu un jungher, acum pe un fundal de reuniune politică în cort, sau desenul cu Sugrumarea Postelnicului Cantacuzino, un fel de autoportret obsesional, prin transfer, ce face referire la strangulare ca interzicere a exprimării), unele filme video recente, precum Somnul (2008), punctează ţinta de profunzime a artistului: pătrunderea în mecanismul otrăvit al psihicului actual.
Rudă cu pelicula Start (2010), prezentată la Bienala de la Veneţia (în care Ion Grigorescu, gol, aleargă ca un atlet, depăşindu-şi vârsta şi statutul, până când un cârcel, ca un ghimpe, îi taie avântul şi-l readuce/reduce la ceea ce este: un om care sfidează inerţia pentru a cădea mai dureros, ieşind însă din rutină chiar şi prin pedepsirea excesului), Somn este o peliculă focalizată tot pe un performance contraperformativ. Dacă, în Start, artistul, ca faraonii egipteni de altădată, dă o probă de viteză şi de rezistenţă pentru a-şi justifica prin vitalitate şi energie dreptul la autoritate (o probă impusă de supuşii-stăpâni, de publicul tiran care vrea ca artistul să fie verde, în vigoare, veşnic tânăr), în Somn artistul se perpeleşte, iarăşi gol şi neajutorat, pe o canapea. Steril, dar deloc panicat, nonanxios, aproape stenic, zbuciumul artistului este tot un fel de exerciţiu, o probă de anduranţă ca şi aceea din Start. Acţiunea afirmă dreptul artistului la neştire şi nestare pură, la a nu fi la locul lui, fără ca acest lucru să marcheze vreun exces patologic. Gol şi insomniac, artistul nu este nici tulburat, nici pradă patologiei: se frământă fără rost, fără tragism, fără finalitate, fără nebunie, dar şi fără teză. E ca un sport al sinelui solitar care se percepe cu acuitate, o mişcare intrinsec politică a unui ego ce refuză prinderea în schema terapiei psihanalitice.
Ion Grigorescu e pe canapea, dar nu e un pacient disperat, ci un combatant contra maladiei terapeutice inoculate de societatea actuală care, prin psihanaliză (alături de alte tehnici), instrumentalizează psihicul pentru a lecui patimile sufletului, înainte ca acesta să se închege cât de cât. Cum arată psihicul „eliberat“ se poate vedea în victoria consumismului asupra umanismului. Gol şi expus, voyeur şi poseur, Ion Grigorescu porneşte din locul unde psihanaliza vrea să ajungă, de la denudarea fiinţei care rămâne perfect opacă. Pe lângă rezistenţa la sistem, calitatea artei lui Ion Grigorescu este aceea de a transfigura subit cotidianul în sens zenital. Acţionând ca un aparat de dez-descifrare a lumii, el nu e nici (melo)dramatic, nici retoric, nici comic, nici militant. Deznădejdea, utopia, autoiluzionarea îi sunt străine.
Ceea ce rămâne este un exerciţiu propriu şi totodată universal, căci Ion Grigorescu este uimit de orice, e capabil să trăiască mitic călcatul, spălatul, repararea casei, privirea în gol, contemplarea sexului. Aici rezidă umilinţa lui profundă, ca şi în capacitatea de a nu-şi însuşi fructul faptei sale, de a nu prospera, de a nu se descurca cu ceea ce face, aşa cum se descurcă marii opozanţi artistici ai sistemului capitalist, cu mari vile şi mari conturi. Întreaga operă a lui Ion Grigorescu se perpeleşte în nestare, în precaritate, pentru a păstra nealterată impenetrabilitatea ultimă a sinelui, deschis astfel către mister şi ferit de închiderea pragmatică în scheme, sisteme şi terapii. Credinţa religioasă, impregnată în opera sa, este un răspuns refractar la idealismul instrumental, terapeutic şi paternalist al unei societăţi care îşi eliberează psihic indivizii pentru a-i face prizonieri conştienţi ai consumului. Atacul său la psihanaliză este un atac de fond la instrumentalizare, la idealism, la sistem, la utopia societăţii reglate administrativ. Iar curatoriatul (care este doar părelnic inamicul său acum) este doar un aspect oarecare al instrumentalismului actual. Contra acestuia el luptă în pielea goală, cu arma letală a nesupunerii necivilizate. Iar astfel iese din ambalajul securizat şi mumificat conceptual („ultimul avangardist“, bla-bla-bla) şi trece la contraatac, cu o muniţie de ariergardă trasă cu tunuri avangardiste: antiinstrumentalism, antipragmatism, antiraţionalism, antioccidentalism, anticapitalism, antimeliorism. Mesajul său coincide cu recrudescenţa politică şi culturală a dreptei europene. Nu este vorba despre parada narcisistă şi pseudoextremistă a unor veseli brokeri de distopie (precum Tara, de pildă), ci despre un parcurs aspru, intransigent, către centrul înveninat al psihicului actual, acolo unde s-au înţepenit resorturile care dădeau viaţă existenţei aşa cum o ştiam. //
Cortul diplomatic - Ion Grigorescu, Anetta Mona Chisa, Lucia Tkacova
Salonul de proiecte, 20 octombrie - 30 noiembrie
