În mijlocul taifunului maoist

La 1 octombrie 1949, trupele comuniste învingeau definitiv forțele Kuomintang-ului lui Chiang Kai-Shek care erau transportate de flota americană în insula Formosa (ac­tualul Taiwan), iar China continentală se alătura lagărului comunist, devenind cea mai populată ţară comunistă. Sistemul comunist părea a merge din victorie în vic­torie. Această extindere trebuia apro­fundată, iar ţările comuniste care până mai ieri nu aveau nimic în comun trebuiau să se cunoască, având în vedere că, cel puţin teoretic, erau aliate în lupta an­ti­im­perialistă, pentru victoria finală a prole­ta­riatului. În acest context, al apropierii în­tre popoarele comuniste, o serie de re­prezentanţi din România au vizitat China, cu diverse misiuni de stat sau doar pro­pagandistice, lăsând urme scrise. Petru Gro­za a întreprins în 1954 o lungă vizită de stat în RP Chineză. Impresiile dis­tin­sului oficial trebuiau reţinute pentru poste­ritate, astfel încât ele au fost contopite în volumul Prin ţara celor şase sute de milioane, cu subtitlul China de ieri şi de azi. Note de drum¹. Marele critic şi istoric literar George Călinescu, care s-a adaptat ra­­pid la noul regim comunist după ce a vi­zi­tat URSS (scriind, în 1949, car­tea Kiev, Moscova, Leningrad), nu avea cum să ra­teze noul miraj asiatic, pu­bli­când în 1954 cărticica proletcultistă Am fost în China Nouă. În această categorie a oamenilor de litere sau artiştilor trimişi în R.P. Chineză se mai numără şi graficianul român de origine maghiară Béla Gy. Sza­bó, care a în­treprins două vizite de do­cu­mentare în China în perioada 1957-1958, surprinse în albumul Schiţe de călătorie din China².

Tot aici ar intra şi cele trei turnee asiatice la care a luat parte Gheor­ghe Ghiulamila, corist în cadrul Ansamblului Doina al Armatei, dar care, spre deosebire de măr­tu­riile propagandistice menţionate, a ţi­nut un jurnal intim adevărat, netrucat, păs­trat în familie, publicat acum la Edi­tura Vre­mea. Dorinţa autorului de a-l ve­dea când­va tipărit este dovedită şi de teh­no­re­dac­ta­rea la maşina de scris a notelor sale in­ti­me, fapt care ar fi putut să-l coste scump, dacă jurnalul său asiatic ar fi fost desco­pe­rit de Securitate, mai ales în anii 1980, când şi regimul ceauşist vi­rase serios pe urmele celui maoist sau nord-coreean.

Dacă prima dată Ansamblul Doina s-a de­plasat cu trenul (un adevărat calvar), în celelalte două dăţi a zburat cu avionul. În 1967, Ghiulamila observă şi realităţile so­vietice ale momentului, cu care este ne­cruţător. La Moscova, românii trebuiau să schimbe gara, coborând în metrou, pe care-l admiră (Bucureştiul nu avea metrou pe atunci) din punct de vedere arhi­tec­tonic, dar „am văzut şi oameni beţi, mur­dari, plini de sânge în urma căzăturilor, bătuţi de miliţieni şi aruncaţi în dube, ca sacii, pentru o destinaţie probabil mai puţin plăcută“. În gara în care aşteptau trenul spre China vede „mulţi recruţi, în­că civili, însoţiţi de fruntaşi sau caporali beţi“. Ghiulamila priveşte stepa siberiană şi devine şi mai deprimat. „Trecem prin stepa rusească, cu adevărat imensă, cu sate nu prea dese, dar suficient de mi­zerabile, cu case clădite din bârne. Prin gări, femeile muncesc la calea ferată.“ Deprimarea i se accentueză privind gările, unde „doar beţivii se ceartă, aplecându-se unul spre celălalt cu mâinile băgate în buzunare, se bat sau se holbează nu ştiu unde sau ne înjură uitându-se cu ochii lunecoşi prin fereastra vagonului“.

După opt zile de mers, nu­me­roasa delegaţie română a ajuns, în sfârşit, la Pekin. „Ni s-a oferit iar un spectacol dat de o brigadă, al treilea în decurs de cinci ore, în schimb semăna leit cu pri­mul şi cu al doilea. Cântece despre Mao, despre gândirea lui Mao, despre ideile lui Mao, despre victoria gândirii lui Mao. Dansuri despre gândirea lui Mao, despre ideile lui Mao, despre vic­toria gândirii lui Mao.“ Ghiulamila, fără să aibă o orientarea ideologică explicit an­ticomunistă, descrie perfect şi cu multe amănunte torentul propagandistic maoist care constituia esenţa aşa-zisei Revoluţii Culturale, în fapt doar o imensă opera­ţiu­ne de ştergere a creierelor şi de control men­tal şi societal. Până şi în timpul unei banale plimbări cu o navă americană cap­turată de la naţionalişti, în largul portului Shanghai, delegaţia română a fost încân­tată în ziua de Crăciun cu „un scurt spec­tacol: tobe, talgere, fluiere, gonguri, so­lişti vocali, cor, dansatori, toţi şi totul des­pre Mao, numai despre Mao. Spec­tacolul s-a încheiat cu cântecul Iubesc pe Mao-tse-Dun mai mult decât pe părinții mei“. Practic, primul turneu a fost do­mi­nat complet de şocul pe care l-a resimţit memorialistul faţă de cultul lui Mao care depăşea cu mult orice manifestare simi­la­ră din România comunistă, de după 1945. „Spectacolul a fost bun, din punctul nos­tru de vedere. Sala, destul de rece, con­trar aşteptărilor noastre. Singura piesă care s-a bucurat de un mare succes, fi­ind bisată, a fost cea chineză despre pre­şedintele Mao.“ Altundeva observă si­de­rat: „Cu o oră înainte de începerea spec­ta­colului, sala era deja plină, dar nu pen­tru noi, ci pentru ca această ocazie să servească o dată în plus pentru studierea învăţăturii şi a gândirii lui Mao. Un agi­tator, în faţă, lângă scenă, deschidea car­netul roşu cu citate din gândirea lui Mao şi citea primele cuvinte ale unui para­graf. Toţi din sală, înarmaţi cu aceleaşi carnete, dădeau repede paginile până gă­seau paragraful respectiv, pentru ca la semnul şefului din faţă, un fel de «hei, rup!», să înceapă să citească toţi odată, scandând preţioasele fraze ca dintr-o car­te sfântă. Apoi cântau un cântec, al cărui ton era dat (tot de ştabul din faţă) când prea sus şi ieşea o urlătorie ca în ve­chile camere de tortură colectivă, când prea jos, încât în unele locuri cân­tecul se pierdea cu totul. Apoi alte citate, alte cântece, şi tot aşa, până la ora înce­perii spectacolului“.

După cum observa Stéphane Cour­tois, Revoluţia Culturală maoistă „oferă un exemplu de eveniment delirant, ai cărei actori, aproape toţi - voluntari sau constrânşi - vor avea până la urmă de suferit: populaţia chineză, care nu a avut de câştigat decât o supunere încă şi mai mare şi o mizerie şi mai cruntă; ti­nerii orăşeni care, după un an sau doi de ucenicie în toate tipurile de violenţă, inclusiv cele mai barbare, au fost exilaţi la ţară în nişte condiţii adesea foarte du­re; cadrele comuniste, maltratate şi, de cele mai multe ori, deposedate de pro­priile iluzii; oportuniştii de stânga, final­mente închişi şi blestemaţi de posteritate; şi Mao însuşi, a cărui imagine a fost pentru totdeauna pătată“³.

În septembrie 1971, Ansamblul Doina al Armatei a fost trimis de oficialităţile co­mu­niste române într-un alt turneu asiatic, întâi în Coreea de Nord şi apoi în R.P. Chi­neză. Coreea de Nord, ştim bine, devenise noua febleţe a lui Ceauşescu, modelul lui de comunism dinastic-totalitar. Turnelul venea după vizita din iunie 1971 a lui Ceaușescu la Phenian, redată cu mult en­tuziasm propagandistic în Scânteia. Con­certele românilor erau menite a strânge relaţiile culturale dintre cele două po­poare. De data asta s-a călătorit cu avio­nul. În Phenian, autorul observa sarcastic că „populaţia este foarte săracă. Cred că singurul bun mai abordabil, la nivelul lor de trai, sunt alimentele. Cu îm­bră­că­mintea şi locuinţele stau prost, în schimb, lucrează şapte zile pe săptă­mâ­nă“. În oraşul nord-coreean Hamhŭng (pe care hâtrii balcanici l-au botezat rapid ham-ham - de altfel, el recunoaşte că în Co­reea a mâncat carne de câine) dau de aceeaşi radere comunistă a oricărei urme de individualitate. „Dimineaţa la ora 8.30, în marea piaţă din centrul ora­şu­lui, oarecum vizavi de hotel, a avut loc un miting la care au luat parte elevii tuturor şcolilor din oraş. Când s-au dus spre piaţă, au trecut pe rând, încolonaţi pe clase, cântând marşuri. La ora 10.00, când mitingul s-a terminat, s-au retras toţi odată, tot încolonaţi pe clase. Fiecare clasă cânta alt cântec, sau acelaşi, dar început mai târziu decât alt grup, alţii bă­teau tobe şi cinele. Şi cum au trecut circa 150 de grupuri într-un interval de 10 minute, mi-a fost dat să ascult cel mai teribil vacarm din viaţa mea, faţă de care cel din China, din 1966, era un co­pilaş în scutece.“ În continuare, alte ob­servații pertinente despre realizările re­gimului comunist coreean: „Gările, cele pe care le-am văzut, sunt mici şi mizere. Satele nu au clădiri care să pară mai noi de 40-50 de ani, iar populaţia este de o cruntă sărăcie, atât în sate, cât şi în ora­şe. Femeile muncesc mult, bărbaţii ocu­pând locurile de muncă cele mai uşoare sau cele în care femeile, din diferite motive, nu ar putea face faţă“.

China anului 1971 era mai calmă decât cea din plină Revoluţie Cul­turală. Cel de al treilea tur­neu chinez, din 1977, a fost mult mai normal, fără evenimente deosebite. Toate cele trei experienţe asia­tice au avut şi un alt element comun: vizi­tarea anumitor obiective propagandistice locale de către delegaţia română, precum: şcoli de partid, cooperative, magazine spe­ciale pentru străini, expoziţii industriale şi universale, uzini de maşini grele, fila­terii de bumbac, artiştii români asistând chiar la adevărate demonstraţii militare (în­tr-o comună chineză, gărzile patriotice locale trag de mama focului cu puşti mi­tralieră sau mortiere, iar la o unitate de tan­curi se execută trageri cu obuze!). Une­ori, Ghiulamila se preface bolnav numai pentru a rămâne în camera de hotel.

Mărturia lui Ghiulamila înfăţişează şi me­tehnele noastre tradiţionale: şefii no­men­kla­turişti culcându-se în delegaţii cu ar­tistele drăguţe şi disponibile, dedându-se la beţii, profitând de abundenţa alcoolului oferit de gazde, dând dovadă de o mare nepăsare faţă de cei care duceau greul, pe ca­re îi criticau, de exemplu, pentru că, atunci când s-a vizitat un mausoleu la ca­re trebuiau urcate 395 de treptate, „tru­pa“ a luat-o înaintea şefilor. Se pare că „dis­ci­pli­na ideologică“ a comunismului asia­tic se lua foarte uşor la cadrele ro­mâ­ne, mai mari sau mai mici. Cartea scrisă de Gheor­ghe Ghiulamila demonstrează în­că o dată că maoismul este treapta înal­tă a uciderii spirituale, un fel de fe­no­men Pi­teşti extins la sute de milioane de oameni. //