Pe aceeași temă
Destinul lui N. Steinhardt în comunism este marcat de amprenta fecundă a marginalităţii şi insurgenţei. Pentru mulţi dintre contemporanii
săi, ca şi pentru autoritatea comunistă, el este „nebunul“ ce sfidează, prin fiecare dintre gesturile sale, ordinea ce pare imuabilă. Cariera sa de critic şi de eseist este dominată şi de sentimentul defazării. Ca şi în cazurile lui Radu Petrescu sau Mircea Horia Simionescu ori Alexandru Paleologu, Steinhardt scrie într-o Românie socialistă cu care are puţine în comun. Impenitent şi iconoclast, fostul deţinut politic şi viitorul monah ocupă un spaţiu care se află într-un teritoriu ce este doar în aparenţă inocent politic. Criticul căruia îi place să se descrie pe sine ca pe un „diletant“ în ale literaturii duce mai departe filonul de libertate al pledoariilor articulate înainte de 1947.
Marginalitatea lui Steinhardt îi permite să exploreze teritorii ignorate de contemporanii săi. Entuziasmul care i-a fost reproşat este reflexul bucuriei regăsite de a fi în mijlocul unei culturi de care tăcerea interdicţiei de publicare şi detenţia îl despărţiseră. Doar o asemenea experienţă limită poate explica pasiunea cu care N. Steinhardt se dăruieşte foiletonului critic, reinventând, în comunism, o specie prin excelenţă interbelică.
Asemenea lui Alexandru George, Steinhardt nu este un „critic“ în accepţiunea pe care epoca o dă instituţiei. El nu ambiţionează să fie nici judecător, nici legislator. Miza nu este stabilirea unei ordini, ci etalarea investigaţiei intelectuale, de esenţă borgesiană. Fiecare dintre aceste texte este purtătorul unui mesaj secret, accesibil doar cititorului, ce recunoaşte în Steinhardt purtătorul de voce al unei lumi inacesibile privirii leneşe.
De aici, calitatea textelor lui Steinhardt de a apărea, astăzi, la trei sau patru decenii de la publicarea lor, proaspete şi neatinse de patina vremii. Izolat în turnul său bătut de vânturile literaturii şi ale credinţei, Steinhardt a mers, deliberat, împotriva unui curent al conformismului
şi emasculării intelectuale. Excentricitatea lui îl plasează în avangardă. Notaţiile lui sunt, în ceea ce au mai adânc şi vizionar, dovada capacităţii de a uni farmecul scriiturii cu erudiţia. Comentând pe Tolkien în Critică la persoana întâi, Steinhardt este unul dintre primii comentatori români ce sesisează întregul nivel de semnificaţii care se află sub oglinda înşelătoare a poveştilor sale. Istoriile lui Tolkien pot fi degustate doar de acei, puţini, ce ştiu că deghizamentul modest ascunde tainele lumii.
Există, în acelaşi volum de Critică la persoana întâi, unul dintre cele mai frumoase texte dedicate, vreodată, acelei libertăţi discrete şi nobile pe care o întruchipează America. Onestul Abe este imnul lipsit de patetism pe care îl imaginează, la bicentenarul Declaraţiei de independenţă, N. Steinhardt. Peste decenii, dincolo de hiatusul comunist, pagina întinde o punte ce uneşte fiinţa scriitorului cu vigoarea libertară a acelui Steinhardt de la 1944/1947. Onestul Abe încifrează viziunea intelectualului estic care nu uită că demnitatea umană este nenegociabilă, iar tirania este o frică generalizată şi paralizantă. Efigia lui Lincoln este a acelui viitor al democraţiei la care Steinhardt nu a încetat să viseze, în pântecele chitului comunist. „Adevărul este că face şi el parte din «Declaraţia de independenţă»: a declarat şi el, în felul lui, independenţa omului de stat patriot, serios şi modest faţă de tot ce-i micime, vorbărie, himeră. Un om simplu, un om din popor, dar o cetate întărită. Şi nu lipsit de poezie, poezia naivităţii integrale care undeva se întâlneşte cu cel mai cizelat rafinament.“
Viaţa lui Steinhardt ajunge la căpătul ei pământesc cu câteva luni doar înainte ca sfârşitul lumii comuniste să se arate. Cum ar fi sunat timbrul său în acest spaţiu, tulburat, al libertăţii regăsite? Cum ar fi văzut ochii lui Steinhardt revărsarea de vulgaritate ucigaşă a invaziilor minereşti din primăvara şi vara lui 1990? Cum ar fi citit Steinhardt acest timp al încercărilor, atât de apropiat în vehemenţa sa de intervalul 1944/1947? Iată tot atâtea întrebări care vor rămâne fără răspuns. Ceea ce supravieţuieşte este moştenirea lui Steinhardt, iar Prin alţii spre sine este portretul de senectute pe care ar fi dorit să îl realizeze, ca un testament. Oricât de mutilată, oricât de departe de tiparul iniţial gândit de Steinhardt, culegerea de texte este expresia, monumentală, a unei vieţi intelectuale ce străbate un secol.
Înainte de reeditarea, completă, a articolelor scrise înainte de comunism, ea indică amploarea unei vocaţii ce face din Steinhardt o voce esenţială în canonul veacului XX, românesc şi european. Recitite în 1988, paginile despre Gide sau Chesterton îşi conservau potenţialul de semnificaţie. După jumătatea de veac de tribulaţii, ele ajung la cititor, sfidând istoria şi tirania. „Manuscrisele nu ard“- alături de I.D. Sârbu, N. Steinhardt este unul dintre acei puţini intelectuali autohtoni ce privesc către viitor, scriind ca şi cum dictatura atroce din jurul lor nu ar exista.
În Prin alţii spre sine, Steinhardt a selectat, simbolic, şi un text despre Maiorescu. În felul său, insurgent şi visător, Steinhardt aparţine, la rândul său, unei promoţii postmaioresciene, prin curajul cu care a reafirmat centralitatea demnităţii şi libertăţii în această eră a cedărilor şi a turpitudinii. Medalionul maiorescian al lui Steinhardt este şi o încercare de autoportret al intelectualului devotat libertăţii. „Român şi european“, Maiorescu este una dintre expresiile clasice ale acelui echilibru la care Steinhardt însuşi a aspirat, toată viaţa sa.
De dincolo de pragul anului 1989, textul lui Steinhardt pledează pentru firescul unei aşezări în viaţa naţiunii şi în viaţa spiritului. Patriotismul luminos alungă demonii fanatismului. Vocea lui Steinhardt formulează o exigenţă de o actualitate pregnantă. Moderaţia şi spiritul critic sunt temeliile edificiului pe care suntem datori să îl apărăm, contra barbariei şi imposturii.
„Dacă, raţiona Maiorescu, blocul de marmoră e compromis de mâna unui sculptor neîndemânatic, din ce se va mai putea făuri opera de artă? Istoria a dovedit că naţiunea română dispune de rezerve psihice şi mentale care au rezistat unor încercări grele. Dar cuminte nu este să dăm uitării avertismentul maiorescian şi să ne tulbure dureroasele satire caragialeşti: inteligenţa e o datorie patriotică, tot aşa simţul ridicolului, iar beţia de cuvinte e o patimă oricând gata să renască din propria- i netrebnică fermentare.“ //
// NICOLAE STEINHARDT
// Critică la persoana întâi
// Editura Polirom, Iaşi, 2011
// NICOLAE STEINHARDT
// Prin alţii spre sine
// Editura Polirom, Iaşi, 2012
