N. Steinhardt: unghiul de fugă

Rămâne de lămurit în ce măsură literatul N. Steinhardt a fost numai un eseist sau este și un critic literar, în adevăratul sens al cuvântului. Iar dacă este, în ce măsură ilustrează doar sensul larg al cuvântului, adică așa-numita „critică culturală“, în care etica scrisului și valorile morale trec în prim-plan.

Pentru cei mai mulți, Jurnalul fericirii es­te cartea de răscruce dintre ceaușism și pos­t­ceaușism. Pentru posteritatea lui N. Stein­hardt, însă, mărturia publicată postum a însemnat și cea mai mare cum­pănă. Biografia spec­ta­culoasă a autorului (in­te­lec­tual evreu, cu vederi li­be­rale solide, condamnat po­li­tic în procesul lotului Noi­ca-Pillat, s-a convertit la creștinism în închisoare și a intrat ulterior în cinul că­lugăresc al Mănăstirii or­to­doxe Rohia) risca să sufoce bibliografia obiectiv frac­tu­rată de condiția de fost deținut politic. De atunci încoace, s-a tot discutat dacă există sau nu o falie cu urmări profunde între „pri­mul“ și „ultimul“ Steinhardt, una ca­re să reflecte metamorfoza interioară ope­rată de convertire și de trecerea târzie la statutul de monah. Chestiunea a fost lă­murită odată cu excepționala monografie Stein­hardt datorată lui George Ardeleanu, N. Steinhardt și paradoxurile libertății (2009), care demonstrează „echilibrul“ din­­­tre cele două fețe ale întregului. Su­biectul trebuie considerat închis.

Rămâne însă pe mai departe de lămurit în ce măsură literatul N. Steinardt a fost nu­mai un eseist sau este și un critic literar, în adevăratul sens al cuvântului. Iar dacă este, în ce măsură ilustrează doar sensul larg al cuvântului, adică așa-numita „cri­tică culturală“, în care etica scrisului și va­lorile morale trec în prim-plan.

Drumul către isihie și Ispita lecturii, volume alcătuite după moartea lui Steinhardt din pu­blicistica rămasă în reviste (ar­ticole din anii ‘70 și ‘80), dau răspunsuri parțiale, dar durabile. Și aici formula favorită rămâne eseul, dar e ușor de separat un strat al exercițiului critic propriu-zis. Fostul Antisthius n-a îm­bă­trânit, gustul pentru judecata acut su­biec­tivă e tot acolo, doar mutat, cu anume pru­dență, din planul verdictului spre cel al referințelor epatante. În anii ‘70 și ‘80, Steinhardt e un critic de întâmpinare har­nic, generos și atent, dar și un pătimaș ple­dant al ideilor critice, cu prelungiri spre istoria și teoria literară.

Revenea practic în spațiul public după o lungă tăcere. O făcea oarecum tatonant, pentru că nimerise într-un interval dificil: un timp stagnant, încremenit în teama de a ieși din chingile ideologiei oficiale. Gă­sește foarte repede soluția: răstoarnă de­zin­volt carnavalul său obișnuit de lecturi, pe care le etalează sub orice pretext, mai mult sau mai puțin adecvat. Constantin Pri­cop e citit prin analogie cu Anton von Webern; Călinescu - cu Toynbee, Vasile An­dru - cu Joyce și John Dos Passos, iar Emi­nescu îl împacă pe Taine cu Proust. Pen­tru Horia Bădescu sunt pomeniți Omar Khayyam, Hemingway, Malraux, T.E. Law­rence și Ernst Jünger. La Ioana Diaconescu - Hölderlin, Heine, Rilke, dar și Schubert și Mahler, în timp ce o singură poezie de Ion Alexandru Angheluș îl trimite spre Ez­ra Pound și Saint-John Perse ș.a.m.d.

Citit azi, scrisul lui de atunci are însă un curios efect energizant. „Metoda“ detecta de fapt atomii indestructibili ai culturii, prost combinați, firește, dar încă acolo, dis­ponibili oricând pentru o mai fericită reorganizare. Steinhardt nu obosește să com­­bine, să încerce, să suprapună, să ve­rifice. Experimentează imperturbabil, ca un harnic chimist, cu ce are la îndemână. Uneori experiențele fac spec­tacol, alteori ră­mân inocente rateuri, aco­perite totuși de ar­gu­mentul im­parabil al bunei cutezanțe. Rezultatul e însă o pros­pe­țime neperisabilă a tex­te­lor, pe care cititorul, spe­cia­lizat sau nu, ajunge foar­te repede să le „as­culte“, în loc să le judece cârcotaș. Pariul pe se­ni­nă­tate și pe „blândețe de ca­racter“, pentru care scrii­torul pledează fierbinte într-un articol de direcție scris sub forma unui autointerviu (Convorbire imaginară) pare câștigat.

Euforia necenzurată a referințelor a fost cu siguranță la „ultimul“ Steinhardt și un mod de a lucra, neîntrerupt și instinctiv, la propria-i definire. Eseistica lui va ră­mâne probabil, înainte de toate, ca ilus­trare a autoeseului. Subspecia ar trebui să-i poarte numele, ca tip de auto­re­fe­rențialitate indirectă care nu la autoscopie trimite, ci la bagajul de lecturi. Adică la propriul „câmp literar“ - adaptare per­so­nală la literatură a analizei de câmp spec­troscopic a lui McLuhan (v. Un exemplu de aplicare a teoriei câmpurilor în li­te­ratură, în Escale în timp și spațiu). În va­rianta Steinhardt, teoria e rezumabilă la ideea simplă a judecării textului în con­stelația tuturor referințelor posibile. Sunt presupuse cele captabile în timp, în pro­cesul receptării, dar Steinhardt iese rapid din definiție spre practica actului critic, unde această grilă de „cuantică“ literară se dovedește de mare folos.

Teoria „câmpurilor literare“ e pentru Stein­hardt cea mai bună acoperire față de riscuri altminteri imparabile într-o epocă grea, puternic condiționată, cum au fost anii ’80. Pe de o parte, îl justifică în ra­port cu calitatea dată a materiei editoriale (un exercițiu util, dar și frustrant, este punerea față în față a subiectelor de care se ocupă „primul Steinhardt“ cu cele la ca­re are acces în deceniile opt și nouă „ul­timul Steinhardt“ și pe care le regăsim în sumarul acestor volume postume). Pe de alta, îi oferă ieșire interpretativă în mar­gi­nea textului, atunci când alegerea su­biectului nu e neapărat liberă, ci ține de obligația conjuncturală de a consemna des­pre anumiți autori, anumite titluri.

In ce măsură era însă Steinhardt în pas cu vremea, după decenii de absență? Un răs­puns interesant e de găsit în scrisorile că­tre Virgil Ierunca, adunate la Hu­ma­ni­tas, în 2000, sub titlul Dumnezeu în care spui că nu crezi... Aici se află, de pildă, bi­ne­venite explicații pentru recenzii scrise des­pre Vlai­cu Bârna, Alexandru Căprariu ori Eu­gen Barbu și care dovedesc că au­torul știa foate bine cum se mișcă lu­crurile. Nu sunt puține nici contextele în care cei de la Paris, Virgil Ierunca și Mo­nica Lo­vi­nes­cu, îi furnizează lecturi di­fe­rite asupra unora și altora, cu argumentele morale de ri­goare, iar Steinhardt se re­pliază. Dincolo de acest mărunt ghidaj, scrii­torul se do­ve­dește a fi rămas același intelectual foarte bine informat.

Primea, de altfel, regulat cărți și discuri din străinătate, se ținea la zi fără teamă de risipire. Comentează energic tot ce in­tră în vogă. N. Steinhardt are acum și da-ul și nu-ul tari, libere de inhibiții, și un ton mai tranșant decât în articolele pu­blicate ulterior, în care nu o dată se simte frâna autoimpusă: textul e tras discret în zona amabilității, în generalități și ex­tra­polări avantajoase pentru recenzat, când nu direct în eschive elaborate.

În corespondența cu Ierunca, nu e cazul. Nu încă. Îl reține, de pildă, foarte de­vreme în admirație pe tânărul Nicolae Ma­nolescu, despre viitoarea lui monografie Maiorescu: „Mi-a fost dat să citesc acum de curând manuscrisul unui studiu, cu to­tul și cu totul remarcabil, despre Ma­iorescu, scris de un om care, deși nu are decât treizeci de ani, dă dovadă de o maturitate de gândire de-a dreptul sur­prinzătoare. Autorul e binecunoscutul cri­tic Nicolae Manolescu, despre care cu­tez a spune că am o părere ex­cep­țio­na­lă“. În schimb, nu gustă deloc debutul lui Petru Popescu: „Prins de Petru Popescu m-a decepționat, deși trece drept unul din romanele bune ale tinerei generații“, iar despre Princepele lui Eugen Barbu are cuvinte dure: „nu atât scârnăvia, cât plic­tisitoarea și artificiala «documentație» - cică de epocă și culoare locală - m-a indispus grozav“.

În general, refuză experimentalismul gră­bit să câștige teren pe fondul relativei des­chideri ideologice. E a doua oară când se opune frontal acestei tendințe, după etapa gazetăriei interbelice.

Câteva spectacole sunt taxate fără milă, în numele exigențelor gus­tului clasic, de dinainte de răz­boi, dar și cu mai puțină bună dispoziție decât în parodiile din În genul... tinerilor. O noapte furtunoasă în regia lui Romulus Vulpescu este „o pân­gărire, o infamie, un sacrilegiu, o rușine strigătoare la cer“, iar David Esrig, re­gizorul montării cu Troilus și Cresida de W. Shakespeare, plimbată și la Paris, e pur și simplu... un „nemernic“. Nu mai vor­bim despre revolta în fața denaturării tex­tului lui E. Ionescu, Ucigaș fără sim­brie, pusă cu totul pe seama actorului din rolul principal, Radu Beligan. Îl încântă Marin Sorescu ca dramaturg. Iona i se pare o capodoperă cu miez wagnerian, dar tot simte nevoia să-l apere de pericolul mon­tărilor extravagante. Din fericire, în ver­siunea scenică a piesei realizată la Teatrul Mic de Andrei Șerban („un băiat care pro­mite“), nu găsește foarte multe defecte, poate doar unele „stângăcii și stridențe ale regiei“.        

Sunt, toate, opinii din 1969. În scrisorile către Virgil Ierunca se vede clar că N. Steinhardt ardea de dorul de a-și con­frunta opiniile culturale și se înțelege mai bine decât oriunde ce anume a condus la ritmul impetuos al publicisticii sale de după 1973.

Drumul spre isihie și Ispita lecturii gru­pează cam tot ce rămăsese nepublicat și, de aceea, sumarele se resimt de selecția du­pă selecții. Dar materia ilustrează per­fect unghiul de fugă predilect: libertatea din interiorul „diletantismului“ - eticheta pe care o arbora mereu cu o mică și sim­patică ostentație („Scriu pe cât posibil, pe cât îmi este îngăduit, detașat și voios; teorii nu am!“, îi spune lui Zaharia Sân­georzan, ca răspuns la una dintre cele 365 de întrebări). În spațiul astfel securizat cultural, e loc și pentru noul moralism al proaspătului monah, și pentru vechiul li­beralism-consevator. „Primul“ Steinhardt este concentric cu „ultimul“. Mai larg în ve­deri cel din urmă. Iar sub camuflaj - mai ofensiv, subversiv.

(Fragment din studiul introductiv la volumul Drumul către isihie. Ispita lecturii, Mănăstirea Rohia, în curs de apariție la Editura Polirom)