Pe aceeași temă
Da: istoria culturii şi cea a agriculturii se încrucişează în mit, în joc şi, în timp, pe loc se scurtcircuitează în extază. De la Homer încoace şi încolo, cultura şi drogurile se înţeleg prin minune. Ce desparte amestecul stimulant folosit în culturile dionisiace – kykeon-ul menţionat de bard şi în Iliada (11.638–41), şi în Odiseea (10.234) – de alte geografii oculte şi revelatorii, ca de pildă cea a dacomaniei ciuleandrine din jurul muntelui Kogaion? Un sunet? Două? Kykeon? Kogaion? Omornimele!
Pentru cultura română, care s-a tot desprins de agricultură prin urbanisme manierat-îndoielnice, întâlnirea cu drogurile ciupeşte coarda harfei juzilor. Cum? Macedonski se ţinea de mână cu muzele pe drumul eterului? Ca Ion Barbu când nu priza cocaină? Ca şi, niţel la poarta sublimă, Tudor Vianu? Eminescu bea doar câte o bere? Emil Botta morfinomaniza cu metodă şi cu nepăsare faţă de alţii? Nu hetairele l-au omorât pe Tudor Vladimirescu? Cezar Bolliac trăgea teoretic din lulele dacice ca să-l ia Odobescu mai târziu peste picior? Numele mari ale culturii române se dădeau cu mătrăguna? Cu viagra naturii, pentru a-şi supravieţui? La fel ca Elvis Presley? Ca Aldous Huxley? Ca puştimea marijuanatică? Ca – brr! – aurolacii? Retorica naţionale, rousseauistă, ne vrea curaţi din naştere şi neîntinaţi pe parcurs. Ar trebui să fim modeşti şi primitori de oaspeţi, nu de droguri, doar curăţenia naşterii e normală, iar cea a parcursului, normată. Ni se droghează eroii? Bieţii oameni, cine poate fi erou al drogurilor? Pic de continuitate de la drogat la drogat, că narcomaniile nu stabilesc linii de devenire istorică, ci doar analogii pirpirii, enumerări ale actelor de supradozaj (overdose, pe scurt OD). Continuitatea de veacuri a culturii române e şi imagine şcolară, şi supradoză la adulţii slabi de inocenţă: şi marotă, şi – doar – tradicţie (adicţie la tradiţie, adică). „Din cele mai vechi timpuri şi până...“, fixativul dat muzei Clio, că-i flacidă într-o clipă, rămâne apelul banal la moralitatea timpului plat. Platitudine a inerţiei adictive, de la primul bobârnac de nebobârnăcit, de la intangibila origine până la fiecare azi la 12 a.m: ODinioară – istorie făcută-n basm.
Reţinută prin efect, defect şi expresie, literatura română, în mare obiceinică, îşi constituie tradicţia prin dublarea habitus-ului. Pe-al nostru steag e scris unire, dar steagul e din cânepă. În lit.rom. doar excitarea e dezinhibată, iar inhibiţia – excitantă pentru stăpân. Coincidentă utopiei unui subiect plin şi de sine, şi de sine stătător, autonom ca o naţie proaspăt şi afrodisiac ieşită din apele mărilor întunecate ale istoriei trecute, această cultură îşi (t)ratează narcomanii ca pacienţi. Ei sunt supuşi unui tratament simbolic efectuat de doctorul care suntem toţi şi care-i, la talpa lumii, judecător: pacientul e fie incurabil („e-un junkie, ce vrei!?“), fie fost („i-am pus în vedere să se lase de haşiş şi, uite, s-a lăsat“). Sistemul judecării – noima spaţiului public burghez – e-aici năimit să mulţumească simptomul propriu „judecătorului“ şi să-i taie ghilimelele de dimprejur.
Cartea lui Andrei Oişteanu e primul hit realist de-acest fel în cultura noastră crudă-coaptă-n prudărie. Op trudit, erudit, în care au intrat mai bine de două decenii de atenţie, el nu e doar un roman cu cheie chimică (cine ce ia? – Baudelaire - haşiş, Ernst Jünger - de toate), ci şi începutul, posibil dar ratat, al altei poveşti. Ce e un drog? Orice poate fi drog, dragă, deşi narcomanţia, ghicitul în droguri, e o disciplină neinventată încă şi deşi nu ştim dacă drogurile pot surescita mumii. Drogul e şoz de dozaj prins în regula unei anume proporţionalităţi: cu cât creşte dozajul, cu atât cresc şi decalajul şi derapajul. Dozele mici, în şi la schimb, se pot numi democraţie, simţ comun, mariaj burghez, limbă de lemn, cel mai mic numitor comun sau banalitate. Andrei Oişteanu încearcă, din greu în îndelung, să iasă din machismul marotei sensului comun unic naţional. El ştie că a scrie fără stimulente – cafea, ţigări, alcool, sex, droguri, muze, bice, ocheade, şantajuri ori cecuri – este iluzia ascetică a imaginaţiei încinse de însingurare. Că moartea autorului e perpetuă, precum e fluxul scrisului care îl ţine în viaţă. Că accesele adictive sunt ieşiri din timp – singulare, experienţiale, pline, mă rog – ale unui corp ce scrie.
Cartea lui e stratificată (varii studii asamblate într-un întreg infra-teoretizat) şi năboind de detaliile pe care cercetătorul i le împărtăşeşte şi specialistului, şi-nfometatului de pâinea circului. De pildă: zalmoxiştii se bucurau de fumigaţiile cu cânepă ori alte plante psihotrope. Alexandru Lăpuşneanu cerea, la mijloc de 16, de la „apoteca“ din Bistriţa, herbata (substanţe terapeutice vegetale), printre care cannabis, pentru a nu se scula şi a-i popi pe alţii. Paparudele nubile îi apar lui Cantemir, în Descriptio Moldaviae, în fuste şi cu coroane de poama dracului (boz). Vrăjitoarele lunatice din alaiul zeiţei Diana – dianaticus – devin zănatice („Diana“ curge etimologic în „zână“, precum, acelaşi Cantemir ne-o spune, „sânziana“ vine din Sancta Diana).
Lazăr Şăineanu, ştiutor, ne povesteşte despre boierul osmanlâu, lovit de far´niente-le apaticei interiorizări, care cade în chef (arab., kif; fr., ger., haşiş sau, poate, marijuana; gr., misterioasa, narcotica plantă kiphos). Apoi, înainte de a crea cheflii, cheful se desfăşoară ca un quietism oriental, la masa căruia sunt primite şi vinul, şi cafeaua şi afionul, adică opiul. Iancu Văcărescu le vedea pe iele purtând cunună, precum bacchantele iedera: „Cu mac pe frunte, / Păşesc spre munte / În pielea goală“. Cununile de plante narcotice (care stârpesc mahmureala şi durerile de cap, ba mai saltă şi trupurile către spirit) sunt răspândite în ritualurile de ici, de colo – iedera sau viţa de vie în culturile dionisiace, laurul apolinic, macul zeităţilor cretane, ciuperca sacră psihedelică (teonánacatl sau psilocybe mexicană în ritualurile mayaşe şi aztece), ori asclepica kiphos; aura sfinţilor vine de departe; şi tot aşa l´amor de lonh. Alcaloizii afrodisiaci ai cânepei europene (cannabis sativa), distruse de Creangă într-un galop de sănătate, sunt, şi în Dacia felix culpa, ascunşi de lege sub covorul zburător şi de farmacişti în sertare.
Mai? Mai: când, în mateinii Crai de Curtea-Veche nu se bea (chit că se bea tot timpul), din trândava aromeală a semi-somnului se iese într-o amărăciune severă, precedată-succedată de tolănire. Atunci se impune magiunul lui Paşadia – „madjoon“, îl grafiază în veacul 19 doctorul Honigberger, la Lahore, unde stătea la curtea maharajahului, nu-n vreun metoc, madjoon pe care De Quincey îl credea opiu lexical, nu amestecat cu seminţe de ciumăfaie, ori, chestiune poate nu doar de grafie, majoun-ul clubului haşişinilor parizieni à la Gautier. Bătrânului Paşadia doar în magiun (haşiş şi aloe?) şi-n miambal (suc de lemn dulce) ce-i mai stătea nădejdea (-ades pitită). Deşi, ne spune Oişteanu, Paşadia nu îl imită pe occidentalul cocainoman Nicolae Titulescu, ci pe fascinanta est-Mecenă opiofilă Bogdan-Piteşti, că „veninul, veghea, viţiul îi mistuiseră trupul fără-i vătăma câtuşi de puţin însă duhul care-şi păstrase până la sfârşit toată recea limpezime“ – duh, limpezime şi sfârşit aspirate de Raşelica V Nachmansohn. Frumoasa damă, mandragora (şi, în evul mediu, ciumăfaia, sau nebuneala – datura stramonium; ca şi cornul-secarei – claviceps purpurea) îi leagă pe rurali de tradiţia scrisă. Apoi, urbanii interbelici sau post, dar eteromane şi cloroformişti: Blecher cercând întunericul uscat de la capătul tunelului prin care treci când ai aspirat cloroformul, ori Sorana Gurian, adumbrindu-şi enciclopedia de suferinţe, ori Ioana Postelnicu şi Henriette Yvonne Stahl, sororale întru dezinhibare eterică. Alex. Leo Şerban (vai!), Bogdan Ghiu şi-atâţia alţi cogeneri crescuţi cu nechezol, erau / sunt „control freaks“, jucându-se doar cu semi-daimonii drogului uşor – tutun, alcool, fierturi cafeinice, aţâţate (cur)tizane. În fine, interpretarea cea mai susţinută a lui Oişteanu se năpusteşte asupra Laponei Enigel şi-a Rigăi Crypto-n baladă. Ion Barbu, care se definea ca „etero-sexual“, dar căruia, empiric, sexul nu-i era străin, l-ar fi deghizat pe regele ciupearcă din puternic halucinogena amanita muscaria şi pe Enigel într-o şamaniţă ce curge din, geros, genomul norveg în sudul gelos. Rezultatul nedeghizat e paradisidenţa artificială.
Credem că ştim că ştiinţele sunt prea inocente pentru a putea ambusca drogurile. Dar ambuscada pânditoarelor categorii închide drumurile către iarbă şi cer, iar faptele îi sunt complice înţelegerii lor superficiale. Aflăm din utilul volum al lui Andrei Oişteanu cine ni sunt cocainomanii, mandragoriştii, opiofilii, ba chiar şi shambalagiii. Dar cuvintele istoricului sunt neputincioase în a exprima infinitesimaliile cantităţilor care picură pe marginile qualiei. Scrisul, soarta drogurilor, trebuie s-o pornească de-acum, căci noima istoricului nu e strălucitoare: lui eterul şi eternul i se crucesc în chiasm când toate drumurile către Damasc duc la Roma. //
