Narcoticele întâlnesc istoria religiilor în cultura română

Narcotice în cultura română... a fost şi rămâne pesemne cea mai bine vândută carte de ştiinţe umaniste în România, un succes care recompensează predilecţia lui Andrei Oişteanu pentru subiecte riscante şi provocatoare.

Narcotice în cultura română (ediţia no­uă, revăzută şi mult adăugită apărută la Po­li­rom, între timp accesibilă şi în traducere ge­rmană¹) este o carte extraordinară. Nu e tocmai lesnicios lucru, ori­cine ar admite, să te mo­b­i­li­zezi bibliografic şi alert cât o întreagă brigadă spe­cia­lizată în narcotice. An­drei Oiş­teanu a început să se gân­dească la un atare pro­iect şi, practic, să şi în­ceapă această carte de pes­te un sfert de secol. Un prim capitol, dedicat mai ales informaţiilor et­no­gr­a­fice şi apoi lăsat aproape neatins, a fost publicat, în 1988, nu fără dificultăţi dic­tate de cenzura din epocă. Începuse să ex­ploreze bogata mitologie şi universul ri­tual al mătrăgunei în cultura tradiţională românească, acest lucru atestând cu­nos­cuta influenţă a operei lui Mircea Eliade asupra scrierilor lui Andrei Oişteanu, încă de la începutul anilor ’80. Mircea Eliade, care plănuise el însuşi, cu jumătate de se­col înainte, un studiu şi, apoi, o carte in­titulată La Madragore (mai exact: ci­tin­du-l pe Berthold Laufer la Imperial Li­brary, din Calcutta, în 1930), poate fi con­siderat astăzi nu doar un stimulent pentru studii comparate de folclor românesc, is­toria medicinei şi a farmaciei şi, mai ales, istoria religiilor, cât şi – în această carte erudită, echilibrată şi inteligentă care este Narcotice în cultura română – un con­tri­butor direct. Pe bună dreptate, Andrei Oişteanu include în Addenda volumului articolul uitat al lui Mircea Eliade despre Mandragora şi Arborele Cosmic, îm­preu­nă cu la fel de rarul studiu de început de secol XIX al bunului Simeon Florea Ma­rian, părintele fondator al botanicii po­pu­lare româneşti. Alte anexe, care de­mons­trează că autorul nu este singur în această întreprindere fără egal, includ un text al lui Mircea Cărtărescu (despre perioada lui de adicţie la cafea, care poate fi destul de severă) şi un capitol despre stupefiante din romanul Tozgrec al lui Ioan Petru Cu­lianu, autorul asasinat în 1991 fiind studiat pe tot parcursul cărţii.

Chiar dacă enumerarea acestor nu­me poate fi ademenitoare, nici contribuţiile lor (anexate du^­­pă 615 pagini dense, su­ficiente pen­tru două volume mai mici), nici oricare alt studiu scris, publicat sau chiar tradus în română în ultimul secol nu se pot compara cu savoarea savantă şi en­ci­clopedică a volumului Narcotice în cul­tu­ra română. Cartea acoperă tot sau aproa­pe tot ce e notabil, din diferite domenii de expertiză, de la narcoticele şi ha­lu­ci­nogenele folosite de ge­to-daci, inclusiv o nouă in­terpretare a unor pasaje din Herodot şi a re­fe­rin­ţelor lui Strabon la lu­mea nord-dunăreană, de la cul­tul lui Zalmoxis (studiul Man­dragora, al lui Mircea Eliade, a fost publicat în ultimul volum al revistei Zalmoxis) şi cultul lui Dio­nysos în Dacia, lansând noi perspective asupra re­li­gio­zităţii antice, medievale şi moderne timpurii şi încheind prima par­te, despre utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a narcoticelor, cu „pră­ji­tu­ra morţilor“ – narcotice pentru un „creş­tinism“ tot mai „cosmic“? – şi cu folosirea urbană a drogurilor, uneori im­portate.

În plus, personajele, substanţele şi cir­cumstanţele analizate în a doua parte a cărţii, care se referă la Narcotice şi ha­lu­cinogene în cultura română modernă, sunt uneori strâns legate de practici nar­cotice cu caracter religios, magic sau ri­tual. Cea de-a doua parte a volumului este consacrată în mod special şi cuprinzător literaturii şi istoriei culturale. Critici şi is­torici literari distinşi au reacţionat prompt, lăudând multele calităţi ale acestui studiu. De la Ştefan Borbely, Ioana Both şi Paul Cer­nat (din nou, singurul capabil să îm­bunătăţească unele referinţe) la Cosmin Cio­tloş, Cristian Teodorescu şi Cornel Un­gureanu, fără a menţiona câteva duzini (sau peste o sută?) de critici mai tineri, cu toţii au fost surprinşi să descopere în mod atât de sistematic, urmărindu-l pe autor, dimensiuni culturale locale complet ig­no­rate de aproape toate studiile precedente.

Totuşi, analiza istorico-religioasă mi se pare încă şi mai im­por­tantă: Andrei Oişteanu este unul dintre cei foarte puţini savanţi români contemporani care în­ţe­leg tot ceea ce este numit „religie“ mult dincolo de cadrul public comod, adesea inexact şi superficial. El demonstrează în mod foarte convingător că religia, inclusiv temele religioase din cadrul istoriei cul­tu­rale româneşti, îmbrăţişează universurile al­ternative ale halucinogenelor. Ca o car­tografiere sistematică şi superlativă a re­a­lului – lumea fiind descrisă prin in­ter­me­diul numelor foarte vechi de plante psi­ho­trope, care fac parte din natură; sau prin imaginea culturală a Asiei pe care unele nar­cotice o poartă etc. –, istoria religioasă încorporează, într-adevăr, totul – plasând narcoticele în chip de test şi frontieră.

O a doua caracteristică aparţine optim unei dezvrăjiri: Andrei Oişteanu de­con­s­truieşte complet asocierea marxistă, ex­trem de incriminatoare, a religiei cu un anume narcotic – cel puţin în partea de lu­me examinată de carte, Marx a fost apre­ciat timp de decenii ca fiind mult mai sa­cru decât opiumul său. Şi asta nu e tot. Ro­lul „atenuant“, eventual paleativ al re­ligiei face parte dintr-o critică culturală mult mai semnificativă decât Marx, cu sau fără Marx – de pildă cu Nietzsche. În no­tele sale pentru Wir Philologen, Nietzsche scrie: „Văd religiile ca pe nişte narcotice. Dar când sunt administrate unor naţiuni precum germanii, sunt otravă pură“ (§5 61). Nu e un pasaj răzleţ, căci Nietzsche adăuga: „Mijloacele pe care le folosesc oamenii împotriva durerii sunt deseori derivate din opium. Arta şi religia apar­ţin opiaceelor reprezentării. Ele aduc ar­monie şi alinare: fac parte dintr-o etapă a medicamentelor inferioare pentru su­fe­rinţe psihice“ (§5 162); sau „Religia e ase­menei unui opiat împotriva durerii şi a greutăţilor vieţii“ (§5 164). Un studiu al nar­coticelor şi religiei ca istorie culturală, chiar şi a unei culturi mai mărunte, poate redefini percepţia noastră comună despre macro-factorii atenuanţi şi preciza critica culturală – marcată de un imbold tre­pa­nator – a formelor de religie descompuse şi recompuse în modernitate.

Andrei Oişteanu a început deja lucrul la o carte nouă, intitulată provizoriu Sexualitate şi so­cie­tate: istorie, religie şi li­te­ra­tură (incluzând un amplu stu­diu privind premodernul ius primae noc­tis)². Disponibilă în engleză (University of Nebraska Press, Lincoln, 2009), în ger­ma­nă (Frank & Timme Verlag, Berlin, 2010) şi în franceză (Éditions Non Lieu, Paris, 2013), cartea sa Imaginea evreului în cul­tura română (Humanitas, 2001, 2004, Po­lirom, 2012) defineşte în mod indubitabil o metodă personală de a studia cultura română modernă în context mai amplu, unul în care istoria, religia, folclorul, li­te­ratura şi societatea sunt reunite în mod inextricabil. Andrei Oişteanu va completa, în felul acesta, o trilogie masivă şi erudită – deşi eu aştept cu nerăbdare un raft în­treg, chit că alţii par mai răbdurii – cău­tând originile, progresul, mutaţiile şi sta­rea actuală a trei dintre problemele (pur şi simplu) cardinale în cultura română mo­dernă, în viaţa publică şi privată (cu va­rietăţile ei de clandestinitate), în ultimele trei secole, sau la jumătatea secolului al XIX-lea, în ultimele două decenii, sau în zilele noastre. Abuzurile antisemitismului, cât şi uzul narcoticelor şi al sexualităţii pot reprezenta, din unghiuri nebănuite, da­că nu chiar cursul dominant al vieţii cul­turale moderne româneşti, atunci mă­car sănătatea, obstacolele şi orizonturile ei, atâtea câte sunt. Narcotice în cultura ro­mână. Istorie, religie şi literatură a fost şi rămâne pesemne cea mai bine vân­dută (aş prefera: cumpărată) carte de şti­inţe umaniste în România, un succes care recompensează predilecţia autorului pentru subiecte riscante şi provocatoare, dar şi aşteptările cititorilor avizi. Ca angajament unic, munca de cercetare de o viaţă a lui Andrei Oişteanu – recent sărbătorit la îm­plinirea a 65 de ani (ceea ce e neverosimil) – aduce o amplă mărturie de calitate pri­vind poziţia crucială a istoriei religiilor în studiul macro-istoriei culturale. Şi e, ast­fel, un reazem în plus în rafala de veşti proaste referitoare la provincialismul de­primant, ipocrizia devastatoare şi om­ni­prezenţa lipsei de onestitate, care, îm­preună, definesc (sau mai bine: scufundă) cea mai mare parte a peisajului intelectual românesc contemporan.

Noua ediţie a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (revăzută, adăugită şi ilustrată) va fi lansată la Târgul de Carte Bookfest, duminică, 1 iunie 2014, ora 13, la standul Editurii Polirom. Invitaţi: Daniel Cristea-Enache, Cosmin Ciotloş, Angelo Mitchievici şi autorul. Moderator: Adrian Şerban. (n. red.)

Nota:

1. Andrei Oişteanu, Rauschgift in der rumänishen Kultur: Geschichte, Religion und Literatur, tradus din limba română de Julia Richter, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2013.

2. Vezi Andrei Oişteanu, Ius primae noctis?: The Wedding Godfather and Some Archaic Sexual Customs in Romanian Traditional Culture, în Archaeus. Studies in the History of Religions, Institute for History of Religions, Romanian Academy, Bucharest, vol XVI, 2012, pp. 137-161. Vezi şi Idem, Ius primae noctis. Privilegiile sexuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci (I + II), în revista 22, nr. 47, 20 noiembrie 2012, pp. 10-11 şi nr. 48, 27 noiembrie 2012, pp. 12-13.