Pe aceeași temă
Minuţios construită, inovantă în raport cu literatura existentă şi deschizătoare de drumuri, Revoluţia melancolică de Raluca Alexandrescu este o rară şi valoroasă investigaţie a izvoarelor gândirii politice moderne româneşti, a căror cunoaştere poate fi, de asemenea, facilitată de redactarea într-o limbă de circulaţie internaţională.
Cartea Ralucăi Alexandrescu, La Révolution mélancolique, este o lucrare de istorie intelectuală care îşi propune să reconstituie geneza gândirii politice moderne din spaţiul românesc pe baza unei orientări metodologice dezvoltate în Franţa, de către Michel d’Espagne şi Michael Werner, în cadrul studiilor de germanistică: transferurile sau schimburile culturale.
Deşi, la o primă impresie, abordarea poate fi considerată o reluare a aşa-numitei „teorii a imitaţiei“, enunţată schematic acum aproape un secol de către Eugen Lovinescu (tot pe baza unor surse de inspirație francofone), în realitate, metodologia transferurilor culturale este opusul difuzionismului antropologic şi al teoriilor aculturaţiei din care se inspiră. Accentul nu mai cade pe sursa obiectului cultural aflat în circulaţie sau pe influenţa unui context cultural asupra altuia, ci pe metamorfozele pe care obiectul analizat le suportă şi pe mediaţiile care se stabilesc între diversele arii culturale, presupoziţia de bază fiind că orice schimb cultural reprezintă o relaţie complexă de reinterpretare şi de reconstrucţie, mai degrabă, decât o transmisie omogenă de la un „original“ la o „copie“.
Analiza Ralucăi Alexandrescu – care constă, esenţialmente, din lectura atentă şi contextuală a textelor politice, de regulă fragmentare, care ne-au parvenit de la o seamă de personalităţi din generaţia 1820 şi chiar de dinainte (Ionică Tăutul, Simeon Marcovici, Naum Râmniceanu, Dinicu Golescu, prinţul Mihail Sturdza), o lectură prelungită selectiv asupra generaţiei paşoptiste (în special Ion Ghica, transilvăneanul Simion Bărnuţiu şi C.A. Rosetti) şi chiar junimiste (George Panu) –, arată că gândirea politică modernă sau democratică se instalează în spaţiul politic românesc sub forma unei cerţi absente dintre Antici şi Moderni: „... dialogul – sau cearta, care este întotdeauna rezultatul a două elemente care se întâlnesc – între Antici şi Moderni – fondator în gândirea politică a Occidentului – nu s-a produs în spaţiul intelectual românesc... Schimbarea acestui raport cu timpul – care se anunţa, întrucâtva, la Ionică Tăutul – se va produce [în 1848] printr-un transfer practicat dintr-o cultură care a fost cea franceză, fără ca gândirea românească să lucreze realmente asupra ei înseşi. Ceea ce urmează este faptul că, nefăcând acest travaliu de sine care, în Occident, provocase deja o schimbare a regimului de istoricitate, gândirea politică românească se va găsi în situaţia de a plonja de-a dreptul, şi fără multă reflecţie, într-un proces de modernizare ale cărui chei nu le deţinea (pp. 71-72, traducerea mea)“.
Anticii, în această schemă interpretativă informată de referinţe bibliografice franceze, sunt reprezentaţi de filozofia greacă, antică şi bizantină, cu unele irizări scolastice şi italo-renascentiste, absorbită de boierii munteni şi moldoveni în academiile princiare de la Iaşi şi Bucureşti, în timp ce Modernii sunt reprezentaţi de ideile radical-iluministe, revoluţionare şi napoleoniene, urmate de cele asociate cu monarhia chartistă a Restauraţiei şi apoi cu monarhia constituţională orléanistă, cu care aceiaşi boieri români intrau în contact prin intermediul literaturii şi presei franţuzeşti ori al unor călătorii tocquevilliene în ţările din Apus. Din confruntarea celor dintâi cu cei din urmă, în vasalele Principate române de la răscrucea secolului al XVIII-lea şi al XIX, pe fondul războaielor austro-ruso-turce care au marcat „chestiunea orientală“ şi al expansiunii militare şi diplomatice a Franţei napoleoniene, are loc o schimbare ezitantă a regimului de istoricitate, după expresia lui François Hartog, care dă naştere la o nouă experienţă a istoriei, atât în ceea ce priveşte receptarea ideilor, cât şi în ce priveşte producerea cunoaşterii, şi unui nou orizont de aşteptare, care conţine promisiunea unei ameliorări în viitor, conform conceptelor metaistorice introduse de Reinhart Koselleck. Ceea ce a rezultat, în opinia Ralucăi Alexandrescu, este „o modernitate paradoxală, căci ea îşi propune să se fondeze pe ceea ce Modernii din Occident voiau să elimine sau, în orice caz, să îi limiteze influenţa: tradiţia, trecutul ca exemplu sau model“ (p. 73).
RALUCA ALEXANDRESCU - La Révolution mélancolique. Sur la construction et l’évolution du concept de démocratie dans la pensée politique moderne (Editura Universităţii Bucureşti, 2011, 225 pp.) |
Expresia filozofică a acestei transformări intelectuale şi, într-o anumită măsură, sociale, chiar politice, dacă păstrăm în vedere momentul eliminării domniilor fanariote în 1821, este ceea ce autoarea numeşte „contra-aristotelismul“ din scrierile şi proiectele unor autori ca Ionică Tăutul, Simeon Marcovici, Dinicu Golescu şi Naum Râmniceanu. Aceştia sunt întemeietorii unui limbaj politic românesc compus dintr-un amestec ceţos de referinţe la filozofia greacă antică (Aristotel, Platon), cea a dreptului natural (Bodin, Grotius, Locke, Hobbes, Leibniz) şi cea radical-iluministă, chiar revoluţionară (enciclopedişti, Montesquieu, Rousseau, Volney, Constant), care se fixează asupra idealului „monarhiei mărginite“, împotriva monarhiei absolute a Vechiului Regim, dar în acord cu spiritul Restauraţiei de după Congresul de la Viena, şi a noţiunilor corelative acesteia: suveranitate, domnia legii, reprezentare şi bună guvernare.
Totuşi, acest efort eclectic timpuriu depus de generaţia aproximativ 1820, de articulare a unui limbaj şi a unei ştiinţe politice româneşti care să ofere o stăpânire intelectuală a procesului tot mai accelerat de modernizare şi democratizare a societăţii, nu cunoaşte, din nefericire, decât o continuitate periferică la generaţiile următoare de intelectuali români ai secolului XIX (grosso modo, cea paşoptistă, de la 1848, şi cea junimistă, de la 1866). Interesul principal s-a deplasat de la filozofia politică către istorie, de asemenea prezentă la începutul secolului, care se preta în mai mare măsură la edificarea construcţiei identitare naţionale. Din acest motiv, democraţia rămâne în esenţă un concept de import în spaţiul românesc.
Analiza pe care o propune Raluca Alexandrescu genezei intelectuale a modernităţii româneşti este meritorie şi extrem de promiţătoare, atât din punct de vedere al rezultatelor tematice, cât şi din punct de vedere al abordării metodologice. În primul rând, a interpreta modernitatea românească ca o ceartă absentă dintre Antici şi Moderni sau ca o întâlnire ratată dintre încarnările imperfecte ale Vechiului Regim în spaţiul românesc şi nou descoperita exemplaritate occidentală poate explica în mod judicios multe dintre tensiunile sale ulterioare, subsumate de regulă sub sintagma „forme fără fond“. Pe de o parte, avem elanurile radicale extraordinare, chiar şi în comparaţie cu contextul european contemporan precum cel din momentul revoluţionar 1848, al reformei agrare din 1864 şi chiar al Constituţiei din 1866; pe de altă parte, persistenţa unor structuri sociale premoderne şi a unor mentalităţi refractare democraţiei civice. În al doilea rând, a analiza acest proces pe baza metodologiei transferurilor culturale presupune mai puţin o comparaţie cu modelul-sursă, de multe ori conceput în mod abstract şi ideal, cât o analiză a multiplelor surse intermediare şi mai ales a transformărilor, adaptărilor şi interpretărilor cvasioriginale, noi sau distincte şi nu întotdeauna unilaterale pe care transferul le ocazionează în mod inevitabil.
Două aspecte ale analizei oferite de Raluca Alexandrescu se cer însă ameliorate. Cartea Ralucăi Alexandrescu nu se opreşte asupra rolului jucat de enigmaticele capitulaţii – redactate sau compilate de boierii valahi şi moldoveni cu ocazia tratativelor de pace ruso-otomane de la Focşani în 1772 şi apoi trimise sub formă de memorii şi petiţii curţilor imperiale şi regale vecine – în cearta ratată dintre Antici şi Moderni din spaţiul românesc, deşi ele joacă un rol proeminent în gândirea unor participanţi la dezbatere, precum Ionică Tăutul, articulând în mod clar dorinţa de autoguvernare, chiar independenţă, a boierimii româneşti din cele două principate, care se va concretiza în mai mare sau mică măsură odată cu eliminarea sistemului fanariot. De asemenea, ea este concentrată în mod disproporţionat, am putea zice, pe rolul exemplar al spaţiului de limbă franceză, eclipsând şi neacordând atenţia cuvenită rolului intermediar foarte important jucat de spaţiul vecin de limbă germană şi chiar cel de limbă rusă, în transferurile culturale care au avut loc în principatele danubiene la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX (există, de asemenea, chiar şi o firavă influenţă intelectuală britanică în zonă, după deschiderea navigaţiei în Marea Neagră, după cum o dovedesc epistolele redactate în limba engleză ale lui Ionică Tăutul).
Minuţios construită, inovantă în raport cu literatura existentă şi deschizătoare de drumuri, Revoluţia melancolică de Raluca Alexandrescu este, în pofida limitărilor enunţate mai sus, o rară şi valoroasă investigaţie a izvoarelor gândirii politice moderne româneşti, a căror cunoaştere poate fi, de asemenea, facilitată de redactarea într-o limbă de circulaţie internaţională.