Ne despărţim altfel de trecut?

Romanul Urma semnat de Adrian Alui Gheorghe e foarte izbutit, chiar dacă nu fără cusur. Scriitura alertă îl favorizează, pentru că mută atenţia de pe detalii pe energia întregului.

Adrian Alui Gheorghe este cunoscut mai ales ca poet al generaţiei ‘80 moldovene. „...Poet adevărat, cu o mică notă personală, re­zul­tată din combinţia de banal, prozaic co­tidian, cu (...) fantezia metaforei“, îl defineşte Ni­colae Manolescu. Are o bi­bliografie bogată şi o listă de premii pe măsură. Ca pu­blicist, îl preocupă ra­porturile provinciei literare cu centrul. După ex­pe­ri­enţa politică a deputăţiei (2004-2008), tonul lui pare un pic schimbat, instalat în­tr-o notă de resemnare-ac­ceptare: „Nu dau vina pe vremuri dacă o ducem prost, cum nu pun pe seama vre­murilor posibilitatea de a o duce, even­tu­al, bine. Vremurile sunt opera noastră, a fie­căruia în parte şi a tuturor, ca actori într-un spectacol mare cât lumea. Avem impresia că azi e mai degradat decât ieri, că generaţia tânără e mai decăzută decât cele care i-au premers, în realitate omul e acelaşi de la începutul lumii, s-au schim­bat doar mijloacele, cele care asigură con­fortul şi modifică ceea ce numim con­venţional civilizaţie“, scrie poetul într-un moment de bilanţ, la 55 de ani. Însă frus­trarea faţă de supremaţia autoimpusă a „cen­trului“ a rămas, semn că nici mi­siu­nea la nivel naţional nu-i va fi dat im­pre­sia că, de acolo măcar, se poate, în sfârşit.

În 2010 îl găsim neîncrezător în politicile culturale făcute la Bucureşti. Verificase pe cont propriu prezenţa în librăriile din stră­i­nătate a autorilor români traduşi. Zero, este concluzia lui. Drept pentru care, în­tr-un articol din Acolada, consideră po­li­ti­ca de susţinere a traducerilor prin Ins­ti­tu­tul Cultural Român „un proiect care con­servă perfect imobilismul cultural extern de dinainte de înfiinţarea lui, dar pare superfluu de vreme ce se încadrează per­fect în lipsa de viziune a politicii noastre generale în ceea ce priveşte integrarea cul­turii române în străinătate şi în... Ro­mânia“. Cum s-ar spune, de două ori gre­şit. Cunosc prea bine, din păcate, acest tip de reacţie de nerăbdare nesolidară, cu care destui scriitori au întâmpinat primul instrument instituţional creat în sprijinul lor. Un instrument fără îndoială per­fec­tibil, cu condiţia să fie perfecţionat, nu asa­sinat. Fireşte, nu e locul să dezvoltăm.

Nu ştiu dacă între timp se va fi schimbat ceva în percepţia lui Adrian Alui Gheor­ghe. Fapt e că în primăvara acestui an apă­ra, în România literară, dreptul la no­to­rietate al celui mai tradus autor român, Mir­cea Cărtărescu, în contextul incre­di­bi­lului spectacol de linşaj mediatic la care toc­mai fusese supus autorul Orbitorului, ajuns pe lista scurtă la Nobel.

Tema sensibilă provincie versus cen­tru este, probabil, cheia de bol­tă lipsă a vieţii literare de la noi. În continuare, orice discuţie la subiect se blochează în opa­ci­tăţi simetrice, a căror explicaţie nimereşte de fiecare dată, disperant, în zona re­la­ţi­i­lor şi intereselor (inter)personale. În ace­laşi timp, pentru că neliniştea e ge­ne­ra­li­zată (e poate singura certitudine!), deo­cam­dată orice fapt literar se cere cir­cum­scris contextului. Pentru că niciun ar­mis­tiţiu cu ochii închişi nu duce la vreo pace.

Îl pun, deci, pe Adrian Alui Gheorghe în acest context foarte sumar schiţat, pentru că îl creditez cu bună-credinţă. Pare să fi înţeles că a acţiona e mai acoperit moral de­cât a contesta pur şi simplu. Dovadă, a fă­cut şi susţinut cu greu o revistă locală, Con­ta (Literatură, Arte & Atitudini), la Piatra Neamţ; dovadă, de­votamentul cu care l-a edi­tat postum pe poetul Aurel Dumitraşcu sau atenţia acor­dată unui alt „marginal“, Ion Zubaşcu, a cărui stra­nie biografie pare crescută din memorialistica ex­pe­ri­enţei concentraţionare. În lungul interviu cu autorul răvăşitorului Moarte de om, dintr-un număr al revistei Conta, putem găsi un eventual indiciu despre cum a ajuns Adrian Alui Gheorghe la subiectul ultimului său roman, Urma.

Acum câteva luni, citam aici un pasaj din textul-program al grupului de cercetare Phantasma, de la Cluj: „Artei politizate a comunismului ar trebui să-i corespundă o artă, nu mai puţin ideologizată, a aco­modării cu trecutul“. Şi explicam, în mar­ginea volumului Ruxandrei Cesereanu Un singur cer deasupra lor, în ce fel cred că propunerea teoretică formulată prin Phan­tasma merită toată atenţia, pentru com­ponenta morală a proiectului lor de re­câş­tigare a memoriei trecutului recent.

Urma lui Adrian Alui Gheorghe m-a dus cu gândul la o posibilă tendinţă în proza de azi, care ne-ar propune o altfel de despărţire de trecut. Cu mijloace neaş­tep­tate, alese fie din categoria ficţiunii iro­nic-derizive, fie din zona farsei sarcastice, sau, dimpotrivă, dintre variantele ficţiunii grave, cu accent tragic sau reflexiv, pro­zatorii încep să abordeze formele terorii co­muniste ca literatură, dar cu un scop lim­pede (auto)clarificator. Răzvan Rădu­lescu a făcut-o în Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, înainte de intrarea în scenă a „originalelor“ de tipul lui Franţ Ţandără, se­curistul din cartea-interviu a Doinei Je­la, Drumul Damascului. Nichita Danilov a meşterit şi el îndelung complicatele-i pro­ze realist-fantastic-suprarealiste des­pre destine stigmatizate de comunism. Mai nou, Cătălin Mihuleac, cu Aventurile unui gentleman bolşevic, dă drumul la va­le farsei enorme. În schimb, Ruxandra Ce­sereanu recompune tipologia victimelor re­presiunii comuniste ca suită de portrete după model real, într-un roman non­con­formist, Un singur cer deasupra lor. Iar Ma­tei Brunul, de Lucian Dan Teodorovici, căptuşeşte parabolic, pe dedesubt, un su­biect bine documentat şi ataşant, luat din aceeaşi zonă. (De la oarece distanţă, Ion D. Sîrbu îi priveşte, hâtru-încurajator.) Sunt doar câteva nume care ar putea ilus­tra noul accent.

Urma este o istorie foarte con­centrată (în mai puţin de 150 de pagini) despre furtuna go­goliană pe care o dezlănţuie în închisoarea de la Aiud un fapt divers (fictiv) imposibil de elucidat: în noiembrie 1960, pe zăpada din curtea pe­ni­tenciarului apar în timpul nopţii urme de bocanci de deţinut. Ele vin fără ex­plicaţie dinspre gard spre clădire, nu de din­colo, şi nici nu fac drumul înapoi. Ni­ciun soldat de la pază nu semnalase vreo mişcare în zonă, iar fenomenul se repetă, năucitor, de câteva ori, spre disperarea co­mandantului închisorii, silit să raporteze incidentul superiorilor. Poate fi la mijloc o provocare. Dar poate nu! Comandantul Geangu, brută cu porniri fiziologice, dar şi „filozofice“, de bodegă, are de ales între a se face ridicol şi a fi dat afară, eventual arestat, la rândul lui. În final, optează pen­tru o rezolvare neaşteptată: înnebuneşte.

Treptele pe care le coboară Geangu spre nebunie, în spirală din ce în ce mai strânsă, sunt semnalate în carte, dar nu cu mare acurateţe. Gradaţia scenelor de fu­rie neputincioasă e ruptă de zig-zaguri şi caută mai degrabă efectul umoristic. Dar autorul face o alegere bună să nu se pre­ocupe de adecvarea limbajului la su­biect, ba, dimpotrivă, să forţeze palierul co­mun, obţinând efect comic din pan­seu­rile pe care i le pune în gură personajului.

Foarte repede, sinistra poveste, plină de detaliile cele mai verosimile, devine co­me­die neagră cu momente suculente. Mis­te­rul urmelor pe zăpadă produce explicaţii fu­nambuleşti în cascadă. La deţinutul Ur­dea ar veni noaptea nevastă-sa, vrăjitoare, fac dragoste în celula aglomerată (scenă cu totul voiculesciană). Poate fi vorba de părintele Daniil, deţinutul mort cu două luni în urmă, care se mai întoarce când şi când la camarazii lui. Posibil ca vreo san­tinelă să fi pus la cale o farsă, împreună cu deţinuţii. Politicul Cămărăşanu se cere singur la raport şi spune că recunoaşte, el e de vină, i se face dor, şi atunci spune o rugăciune şi poate ieşi oriunde vrea min­tea lui. Demonstrează! Omul închide ochii preţ de câteva clipe, apoi spune cum a fost până la Rădăuţi la fiică-sa, să mă­nân­ce nişte jumări. În fine, singura pistă cât de cât convingătoare pentru paznicii pros­tiţi de frică este blajinul Gurii Lovin, de de­parte cel mai interesant personaj din car­te, un fost iluzionist la teatrul din Ki­ev, pe care 23 August ‘44 îl prinsese la Bu­cu­reşti.

Povestea lui Lovin sună cam ca o Mioriţă parodiată duios. Umor, tristeţe şi me­lan­colie, plus anecdote bine cunoscute şi fa­bulaţii miezoase. Fostul artist de circ reu­şise să lase în chiloţi o sală de ofiţeri ger­mani, în Teatrul Cărăbuş, al lui Cons­tan­tin Tănase. Altă dată, în speranţa că maes­trul îl va angaja, face să plouă din tavan cu ceasuri peste ofiţerii sovietici, chiar la spectacolul în care Tănase îşi juca practic viaţa. După cupletul cu „davai ceas“, Tă­nase căpătase interdicţie să mai joace, dar iese totuşi pe scenă, cu plasture pe gură, pe care îl scoate pentru a ritma: „el tic, eu tac, el tic, eu tac“. Urmează, pentru Gurii Lovin, sumedenie de gafe şi în­cur­cături, astfel că ajunge deţinut politic la Aiud, unde suspină după iubirea lui tră­dătoare, Carmencita. De dragul ei, îşi in­ventează o familie virtuală, în care ei doi au un băiat şi o fată, care cresc, merg la şcoală, au serbări etc. Suficientă materie, deci, pentru 25 de ani de condamnare.

Galeria de infractori siniştri, pe care Adri­an Alui Gheorghe îi de­senează daumieresc în rolul de gardieni ai Aiudului, e însă ne­încrezătoare: Gurii Lovin tre­bu­ie să do­ve­dească. Şi le-o serveşte cu graţie de ma­estru: batista poate să zboare, cra­vata fu­ge de la gât şi se înnoadă singură în buzu­narul securistului, apa din mar­mite se fa­ce vodcă. Urmează, bineînţeles, o beţie ho­gaşiană (dacă n-ar fi vorba, to­tuşi, de o puşcărie), în scenă intră un mort viu care va scrie raportul, apoi tre­zirea la realitate: raportul e o lungă ghi­ci­toare de copii, care provoacă explozia din capul co­man­dantului. Maşina Securităţii, cămaşa de for­ţă şi punct.

Romanul se putea termina aici. Adrian Alui Gheorghe preferă totuşi să-i lipească do­uă coda. Una, plictisitoare şi nereuşit poe­matică, în care Gurii Lovin îşi petrece ul­timele ore din viaţă la zarcă, aiurând în sti­lul lui Ion din Năpasta. Cealaltă, în schimb, ar fi fost cel mai bun epilog: la o lună de la primele urme fără înţeles, alte urme de bocanci pe zăpadă. Da capo al fine.

Romanul lui Adrian Alui Gheorghe e foar­te izbutit, chiar dacă nu fără cusur. Scrii­tura alertă îl favorizează, pentru că mută atenţia de pe detalii pe energia întregului. Mici bumeranguri, mai mult sau mai pu­ţin conştiente, aduc acasă ecouri din Bul­gakov şi din nuvelele lui Caragiale, din­spre Lucian Dan Teodorovici, Nichita Da­nilov, dar şi de la Strugaţki sau Hašek. Ni­mic nu stinge însă efectul de originalitate al subiectului, care rămâne simplu, fără să închidă drumul spre simbolistica tragică din fundal. Grupul torţionarilor se con­tu­rează gros, chiar îngroşat, făcând loc lis­tei, laconice ca o pomenire, a cazurilor de po­litici, iar în această concentrare a ex­pre­sivităţii recunoaştem poetul.

Noroc cu poeţii, în proza de azi! //

// ADRIAN ALUI GHEORGHE

// Urma

// Editura Cartea Românească, 2013