Neagu Djuvara: istoricul preferat al românilor la aniversarea a 100 de ani

„Ce rost are, dragă domnule, să te chi­nu­iești atât și de ce ții să alcătuiești o is­to­rie, când n-ai decât să le copiezi pe cele mai cunoscute, așa cum se face de obi­cei? Dacă vei aduce o concepție nouă, vreo idee originală, dacă vei înfățișa oa­menii și lucrurile într-un chip neaș­teptat, îl vei ului pe cititor. Și cititorului nu-i place să rămână uluit. Cititorul nu caută niciodată într-o carte de istorie de­cât neroziile pe care le știa mai dinainte. Dacă vei încerca să-l mai înveți și alt­ceva, nu vei reuși decât să-l umilești și să-l superi. Nu căuta să-l luminezi, căci se va plânge că-l jignești în convingerile lui.

Istoricii se copiază unii pe alții, cru­țân­du-se astfel de oboseală și ferindu-se să se arate îngâmfați. Fă ca ei și nu încerca să fii original. Un istoric original e privit cu neîncredere, cu dispreț și cu ob­șteas­că scârbă.

Crezi dumneata, domnule – adaugă el – că eu aș mai fi considerat drept un om prețuit și onorat, așa cum sunt, dacă aș fi adus lucruri noi în cărțile mele de is­torie? Și ce sunt, mă rog, lucrurile noi? Obrăznicii!“

Acest fragment din magistralul roman al lui Anatole France In­sula Pinguinilor îmi vine în minte de multe ori atunci când mă gândesc la Neagu Djuvara și mai ales la pasiunile pe care le stârnește în rândul multor istorici de la noi din ța­ră. „Neagu Djuvara este istoric?“ eram adesea întrebat atunci când mă aflam la întruniri ale istoricilor pe diverse teme. „A intrat în arhive? A publicat, ca noi, colecții de documente? A lucrat în vreun institut al Academiei sau a trecut prin etapele carierei universitare obișnuite?“ Mai mult decât toate acestea, Neagu Dju­vara a comis păcatul de a fi erudit și de a avea șarm, iar ca istoric a comis păcatul, impardonabil pentru tehnicienii științei istorice, de a fi original și de a avea cu­rajul de a greși. Îi numesc „tehnicieni ai istoriei“ pe acei confrați care se ocupă de o bucățică din timpul istoric, pe care o știu pe de rost, fără însă a încerca să aibă o viziune globală asupra istoriei. Munca lor este foarte utilă, colecțiile lor de do­cu­mente și monografiile, de asemenea. Ei sunt aidoma autorilor de dicționare. De­si­gur, această muncă asiduă le permite să parcurgă treptele obișnuite ale carierei universitare sau de cercetător și unii din­tre ei ajung și la Academie. Acest parcurs ierarhic, mulțimea tomurilor publicate (începând cu lucrarea de licență) îi face să creadă că sunt cu adevărat istorici.

Mai trebuie spus ceva, ne­plă­cut pentru mulți. Calitatea istoricilor și a școlilor de is­torie este foarte mult influ­ențată de experiența istorică a națiunilor din care fac parte: calitatea școlilor de istorie franceză, britanică și americană se așază pe experiența istorică, pe viziunea planetară a celor trei mari na­țiuni (singurele cu experiență istorică pe toate continentele). Istorici de talia lui Re­né Grousset, cel care a încercat să facă un bilanț al istoriei, a belgianului de limbă fran­ceză Jacques Pirenne, care a încercat să înțeleagă marile curente ale istoriei universale, a lui Pierre Renouvin și Jean-Baptiste Duroselle, care s-au străduit să evi­dențieze forțele profunde care pun în miș­care istoria relațiilor internaționale con­­temporane, a britanicilor Arnold J. Toy­nbee și Paul Kennedy sau filozofi ai istoriei de talia lui Raymond Aron nu au apărut întâmplător în țări ca Franța sau în spațiul anglo-saxon. Spații istorice impor­tante sunt străine istoriografiei românești altfel decât prin prisma relațiilor/schim­bu­rilor bilaterale. Iată de ce istoricii români care să se ocupe de subiecte ce au deloc sau foarte puțin atingere cu spațiul ro­mâ­nesc sunt rarisimi. Iar cei care caută să se de­­tașeze de matricea națională atunci când fac o analiză istorică sunt priviți cu sus­piciune. Este motivul pentru care mulți istorici de-ai noștri s-au grăbit să-i dea o replică ambasadorului american la Chi­șinău, d-l James Pettit, și să îl trimită la „cartea de istorie“, fără să realizeze că diplomația marilor puteri nu se orientează în funcție de adevăruri istorice, fără să în­țeleagă faptul că, pentru o țară cu res­ponsabilități globale precum SUA, relațiile cu Rusia vor fi întotdeauna mai im­por­tan­te decât relațiile cu România (chiar aliați strategici fiind) și cu atât mai puțin cu Re­publica Moldova. Înțelegerea acestor rea­li­tăți nu înseamnă nicidecum viziune fata­listă asupra istoriei și cu atât mai puțin trădare a intereselor românești! Asemenea viziuni sunt izvorâte și din faptul că, de foarte multe ori, de cele mai multe, is­to­ricii români nu au privit istoria propriei lor țări așa cum ar privi istoria unei țări străine.

Neagu Djuvara s-a născut în 1916, la 18 august pe stil vechi (31 august, după calendarul nou)

Meseria de istoric, spunea Fer­nand Braudel, „condamnă la excluderea inimii“. Tot Braudel spune că „istoria tre­buie să fie globală; tra­tată pe bucățele de cine nu are viziune asupra întregului conduce la o istorie de firimituri“. Puțini istorici români au fost capabili de așa ceva, de a avea o filozofie a istoriei dincolo de stăpânirea subiectelor tratate. Aceștia au fost Vasile Pârvan, Ni­colae Iorga și Gheorghe Brătianu. Prin re­marcabila sa teză de doctorat, realizată sub îndrumarea lui Raymond Aron, Ci­vi­li­za­ții și tipare istorice. Eseu de istorie com­parată a civilizațiilor (Mouton, 1975), și numele lui Neagu Djuvara poate fi adăugat pe această scurtă listă. Nu degeaba această sinteză de istorie i-a fost recompensată de Academia Franceză!

Activitatea sa de istoric i-a fost influențată de vicisitudinile vieții. Nu mai puțin de 23 de ani i-a petrecut în inima Africii Sub­sahariene, la Niamey, unde, pe lângă ac­ti­vitatea de consilier diplomatic al preșe­dintelui Hamani Diori, a organizat arhi­vele diplomatice ale Nigerului și a format zeci de cadre ale președinției și Minis­te­rului de Externe ca profesor la Uni­ver­sitatea din Niamey. Cu toate acestea, a reușit să dea istoriografiei și o altă lucrare de valoare – Țara Românească între Ori­ent și Occident. Principatele danubiene la începutul secolului al XIX-lea (Pu­bli­cations Orientalistes de France, 1989) – și să coordoneze în cadrul unei colecții a Institutului Național de Limbi și Ci­vi­li­za­ții Orientale din Paris lucrarea Aromânii: istorie, limbă și destin (Centre d’études des civilisations de l’Europe Centrale et du Sud-Est, Cahiers n° 8, 1989). Marele său merit ca istoric, în ultimii 27 de ani, es­te opera de popularizare a istoriei. Po­vestitor fără pereche, având un talent extraordinar de a da viață momentelor din trecut, Neagu Djuvara, aidoma fran­ce­zului Alain Decaux, prezintă în mod re­gulat timp de câțiva ani, mai întâi la Te­leviziunea Română, apoi la postul public de radio, câte un eveniment sau personaj din istoria românilor. În scurt timp devine istoricul preferat al românilor, iar cărțile sale sunt printre cele mai vândute în România.

Cred că trebuie spus cât se poate de clar acest lucru: faptul că mulți tineri români au început să iubească istoria, iar unii adulți să o redescopere, acest lu­cru se datorează în mare măsură lui Neagu Djuvara, neobositei sale prezențe în spa­țiul public, talentului său excepțional de a captiva chiar vorbind despre cele mai banale fapte din trecut. Dacă unele lucrari ale sale au stârnit controverse (Thoco­me­rius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești, Huma­ni­tas, 2007), acestea au totuși meritul de a-i fi dezmorțit pe istoricii din institute și uni­versități și de a face dintr-un subiect atât de îndepărtat un titlu de prima pagină. În definitiv, și istoricii au dreptul să gre­șească... Poate că ar fi mai bine să ne întrebăm cine va fi mai târziu capabil să povestească istoria și să stârnească pasiuni în spațiul public pe teme istorice așa cum o face astăzi Neagu Djuvara? Cine îi va mai face pe români să iubească istoria așa cum ne-a învățat și continuă să ne învețe Neagu Djuvara? Oare indiferența față de lecturi, față de fapte din trecut și față de evenimente petrecute pe alte meridiane decât pe cel european nu are drept cauză că există doar un singur Neagu Djuvara? Poate că cei care îl critică ar trebui să își pună aceste întrebări...

Spre deosebire de mulți dascăli într-ale is­to­riei, conu’ Neagu ne-a oferit un model intelectual, un model de angajament civic și a adus la viață o fărâmă din acea Ro­mânie de început de secol XX pe care o cre­deam definitiv apusă. La aniversarea unui secol de existență, îi spun conului Neagu, ca discipol și ca prieten: Mul­țu­mesc!