Pe aceeași temă
„Ce rost are, dragă domnule, să te chinuiești atât și de ce ții să alcătuiești o istorie, când n-ai decât să le copiezi pe cele mai cunoscute, așa cum se face de obicei? Dacă vei aduce o concepție nouă, vreo idee originală, dacă vei înfățișa oamenii și lucrurile într-un chip neașteptat, îl vei ului pe cititor. Și cititorului nu-i place să rămână uluit. Cititorul nu caută niciodată într-o carte de istorie decât neroziile pe care le știa mai dinainte. Dacă vei încerca să-l mai înveți și altceva, nu vei reuși decât să-l umilești și să-l superi. Nu căuta să-l luminezi, căci se va plânge că-l jignești în convingerile lui.
Istoricii se copiază unii pe alții, cruțându-se astfel de oboseală și ferindu-se să se arate îngâmfați. Fă ca ei și nu încerca să fii original. Un istoric original e privit cu neîncredere, cu dispreț și cu obștească scârbă.
Crezi dumneata, domnule – adaugă el – că eu aș mai fi considerat drept un om prețuit și onorat, așa cum sunt, dacă aș fi adus lucruri noi în cărțile mele de istorie? Și ce sunt, mă rog, lucrurile noi? Obrăznicii!“
Acest fragment din magistralul roman al lui Anatole France Insula Pinguinilor îmi vine în minte de multe ori atunci când mă gândesc la Neagu Djuvara și mai ales la pasiunile pe care le stârnește în rândul multor istorici de la noi din țară. „Neagu Djuvara este istoric?“ eram adesea întrebat atunci când mă aflam la întruniri ale istoricilor pe diverse teme. „A intrat în arhive? A publicat, ca noi, colecții de documente? A lucrat în vreun institut al Academiei sau a trecut prin etapele carierei universitare obișnuite?“ Mai mult decât toate acestea, Neagu Djuvara a comis păcatul de a fi erudit și de a avea șarm, iar ca istoric a comis păcatul, impardonabil pentru tehnicienii științei istorice, de a fi original și de a avea curajul de a greși. Îi numesc „tehnicieni ai istoriei“ pe acei confrați care se ocupă de o bucățică din timpul istoric, pe care o știu pe de rost, fără însă a încerca să aibă o viziune globală asupra istoriei. Munca lor este foarte utilă, colecțiile lor de documente și monografiile, de asemenea. Ei sunt aidoma autorilor de dicționare. Desigur, această muncă asiduă le permite să parcurgă treptele obișnuite ale carierei universitare sau de cercetător și unii dintre ei ajung și la Academie. Acest parcurs ierarhic, mulțimea tomurilor publicate (începând cu lucrarea de licență) îi face să creadă că sunt cu adevărat istorici.
Mai trebuie spus ceva, neplăcut pentru mulți. Calitatea istoricilor și a școlilor de istorie este foarte mult influențată de experiența istorică a națiunilor din care fac parte: calitatea școlilor de istorie franceză, britanică și americană se așază pe experiența istorică, pe viziunea planetară a celor trei mari națiuni (singurele cu experiență istorică pe toate continentele). Istorici de talia lui René Grousset, cel care a încercat să facă un bilanț al istoriei, a belgianului de limbă franceză Jacques Pirenne, care a încercat să înțeleagă marile curente ale istoriei universale, a lui Pierre Renouvin și Jean-Baptiste Duroselle, care s-au străduit să evidențieze forțele profunde care pun în mișcare istoria relațiilor internaționale contemporane, a britanicilor Arnold J. Toynbee și Paul Kennedy sau filozofi ai istoriei de talia lui Raymond Aron nu au apărut întâmplător în țări ca Franța sau în spațiul anglo-saxon. Spații istorice importante sunt străine istoriografiei românești altfel decât prin prisma relațiilor/schimburilor bilaterale. Iată de ce istoricii români care să se ocupe de subiecte ce au deloc sau foarte puțin atingere cu spațiul românesc sunt rarisimi. Iar cei care caută să se detașeze de matricea națională atunci când fac o analiză istorică sunt priviți cu suspiciune. Este motivul pentru care mulți istorici de-ai noștri s-au grăbit să-i dea o replică ambasadorului american la Chișinău, d-l James Pettit, și să îl trimită la „cartea de istorie“, fără să realizeze că diplomația marilor puteri nu se orientează în funcție de adevăruri istorice, fără să înțeleagă faptul că, pentru o țară cu responsabilități globale precum SUA, relațiile cu Rusia vor fi întotdeauna mai importante decât relațiile cu România (chiar aliați strategici fiind) și cu atât mai puțin cu Republica Moldova. Înțelegerea acestor realități nu înseamnă nicidecum viziune fatalistă asupra istoriei și cu atât mai puțin trădare a intereselor românești! Asemenea viziuni sunt izvorâte și din faptul că, de foarte multe ori, de cele mai multe, istoricii români nu au privit istoria propriei lor țări așa cum ar privi istoria unei țări străine.
Neagu Djuvara s-a născut în 1916, la 18 august pe stil vechi (31 august, după calendarul nou)
Meseria de istoric, spunea Fernand Braudel, „condamnă la excluderea inimii“. Tot Braudel spune că „istoria trebuie să fie globală; tratată pe bucățele de cine nu are viziune asupra întregului conduce la o istorie de firimituri“. Puțini istorici români au fost capabili de așa ceva, de a avea o filozofie a istoriei dincolo de stăpânirea subiectelor tratate. Aceștia au fost Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu. Prin remarcabila sa teză de doctorat, realizată sub îndrumarea lui Raymond Aron, Civilizații și tipare istorice. Eseu de istorie comparată a civilizațiilor (Mouton, 1975), și numele lui Neagu Djuvara poate fi adăugat pe această scurtă listă. Nu degeaba această sinteză de istorie i-a fost recompensată de Academia Franceză!
Activitatea sa de istoric i-a fost influențată de vicisitudinile vieții. Nu mai puțin de 23 de ani i-a petrecut în inima Africii Subsahariene, la Niamey, unde, pe lângă activitatea de consilier diplomatic al președintelui Hamani Diori, a organizat arhivele diplomatice ale Nigerului și a format zeci de cadre ale președinției și Ministerului de Externe ca profesor la Universitatea din Niamey. Cu toate acestea, a reușit să dea istoriografiei și o altă lucrare de valoare – Țara Românească între Orient și Occident. Principatele danubiene la începutul secolului al XIX-lea (Publications Orientalistes de France, 1989) – și să coordoneze în cadrul unei colecții a Institutului Național de Limbi și Civilizații Orientale din Paris lucrarea Aromânii: istorie, limbă și destin (Centre d’études des civilisations de l’Europe Centrale et du Sud-Est, Cahiers n° 8, 1989). Marele său merit ca istoric, în ultimii 27 de ani, este opera de popularizare a istoriei. Povestitor fără pereche, având un talent extraordinar de a da viață momentelor din trecut, Neagu Djuvara, aidoma francezului Alain Decaux, prezintă în mod regulat timp de câțiva ani, mai întâi la Televiziunea Română, apoi la postul public de radio, câte un eveniment sau personaj din istoria românilor. În scurt timp devine istoricul preferat al românilor, iar cărțile sale sunt printre cele mai vândute în România.
Cred că trebuie spus cât se poate de clar acest lucru: faptul că mulți tineri români au început să iubească istoria, iar unii adulți să o redescopere, acest lucru se datorează în mare măsură lui Neagu Djuvara, neobositei sale prezențe în spațiul public, talentului său excepțional de a captiva chiar vorbind despre cele mai banale fapte din trecut. Dacă unele lucrari ale sale au stârnit controverse (Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești, Humanitas, 2007), acestea au totuși meritul de a-i fi dezmorțit pe istoricii din institute și universități și de a face dintr-un subiect atât de îndepărtat un titlu de prima pagină. În definitiv, și istoricii au dreptul să greșească... Poate că ar fi mai bine să ne întrebăm cine va fi mai târziu capabil să povestească istoria și să stârnească pasiuni în spațiul public pe teme istorice așa cum o face astăzi Neagu Djuvara? Cine îi va mai face pe români să iubească istoria așa cum ne-a învățat și continuă să ne învețe Neagu Djuvara? Oare indiferența față de lecturi, față de fapte din trecut și față de evenimente petrecute pe alte meridiane decât pe cel european nu are drept cauză că există doar un singur Neagu Djuvara? Poate că cei care îl critică ar trebui să își pună aceste întrebări...
Spre deosebire de mulți dascăli într-ale istoriei, conu’ Neagu ne-a oferit un model intelectual, un model de angajament civic și a adus la viață o fărâmă din acea Românie de început de secol XX pe care o credeam definitiv apusă. La aniversarea unui secol de existență, îi spun conului Neagu, ca discipol și ca prieten: Mulțumesc!
