"Niciodata nu e asa ca sa nu fie cumva"

Radu Calin Cristea: Ce a pastrat taranul roman in aceste vremuri de tranzitie din esenta pura a sarbatorilor, a traditiilor, a unor obiceiuri pe care comunismul a facut tot ce i-a stat in putinta sa le mutileze, macar prin ideologizarea cunoscuta?

Irina Nicolau: Eu cred ca taranul s-a pastrat pe sine si, pastrandu-se pe sine, in foarte multe ocazii se poarta cum se purta mai de mult. Dar as vrea, ca de fiecare data, sa accentuez faptul ca taranul e o constructie a noastra. Si ca, de fapt, realitatea prezinta o multitudine de tarani si o enorma varietate de sate pe care de obicei nu o avem in vedere. Ne place sa spunem "romanul face, taranul face" si, cand colo, cand te uiti prin sate, chiar daca treci numai cu masina, constati, ce? Constati enclave de viata traditionala, constati sate pustii, sate de navetisti care nu mai au unde sa faca naveta, sate fagocitate de orase, sate turistice, sate golite cum sunt cele ale sasilor. Imi povestea cineva despre un sat in care se jura ca nu se intampla nimic, un fel de sat care face umbra pamantului, deci un sat slabit, debilizat.

Taranii sunt in foarte multe feluri, satele sunt in foarte multe feluri. Eu sunt dintre cei care cred ca mai exista sate si tarani. Pentru faptul ca nu-i mai vad in costume taranesti si cu apucaturi de-astea mai apotropaice, foarte multi considera ca nici nu mai exista tarani. Si atunci, eu ii intreb pe ei: bine, si oamenii aia de acolo ce sunt? Pana vor deveni, stiu si eu, fermieri sau altceva, ei continua sa fie tarani. Si atunci, repet si revin la intrebarea dvs., taranul s-a pastrat pe sine, deci si-a pastrat o buna parte din mentalitati, si-a pastrat un mod de a se raporta la timp, la spatiu, la societate. Si toate astea se exprima in general prin obiceiuri, prin rituri, in general printr-un mod de a se raporta la cosmos.

R.C.C.: Pentru ca spuneati ca mai sunt inca tarani, de ce sunt atat de golite de sens manifestari care altadata insufleteau, cu tot balastul lor ideologic? Ce se intampla cu mentalitatea celor care traiesc in mediul rural, de ce se uita atat de repede ceea ce le placea atat de mult pe vremuri?

I.N.: Pentru ca, de fapt - ati pus punctul pe "i" -, erau niste actiuni de porunceala. Deci, foarte multa vreme, acele ocazii care, evident, ii incantau pe oameni si pareau sa se bucure sincer, erau ocazii de porunceala, destul de departe de vechile mentalitati ale taranului. Unul din defectele acestei tranzitii pe care o suportam este ca e prea vaga si informa. Noi, etnologii, referindu-ne la lumea satului, vorbim despre rituri de trecere si aceste rituri de trecere au trei timpi: unul de desprindere, altul de suspendare - deci insul care participa la un rit de trecere are un moment in care este suspendat, nu apartine nimanui si asta inseamna o golire si in acelasi timp o potentare pentru pasul al treilea - de intregrare intr-un nou sistem. Deci, in mod natural, din punctul meu de vedere, in sate, in acest moment de tranzitie, s-a produs aceasta golire, aceasta suspendare, care va dura pana cand comunitatea va intra in posesia propriei ei vieti culturale si se va apuca sa si-o organizeze, cum o facea inainte de razboi. Nu va mai avea nevoie de instructori si de tot felul de oraseni care sa vina sa-i invete cum sa joace, cum sa cante, ce sa faca. Din punctul meu de vedere, acest marasm, real si de multe ori dezamagitor, care se intampla in sate este un lucru bun. Pentru ca, daca s-ar fi perpetuat vechile actiuni din caminele culturale, s-ar fi pastrat si duhul destul de pernicios al vechilor activitati. Acolo unde lucrurile au o continuitate, au una proasta. De pilda, Cantarea Romaniei, din punctul meu de vedere, continua sa se desfasoare - evident, fara functia ei de ambalaj pentru minciuna comunista. Formalismul si, imi permit sa spun, tembelismul anumitor fenomene se perpetueaza chiar, intr-un fel, cu o desantare mai mare decat inainte, nemaiexistand o anumita cenzura. "Cantarea Romaniei" se petrece acum, de cateva luni incoace, pe toate canalele de televiziune, unde poti sa vezi cantarete de aproape 60 de ani care erau candva frumoase, tinere si aveau voce, dar acum sunt niste biete amintiri. Repet, eu cred ca satul, in mod natural, spontan, a creat acel "moment doi" al trecerii, de anulare a oricaror relatii cu ce a fost inainte si ce urmeaza sa fie si se pregateste pentru momentul in care isi va organiza viata culturala. Si, sper eu, mai bine.

R.C.C.: Vorbeati de tranzitie din perspectiva etnologului ca despre o forma de suspensie, ca despre un fel de punte. Stim exact care este unul din pilonii acestei punti. E acel pilon care, inevitabil, leaga, inca, de perioada comunista. Tranzitia este o urcare pe aceasta punte. Cum arata capatul puntii, cum arata celalalt pilon? Cum vede taranul roman ancorarea in viitorul sau, care ii va da sanatate, intelegere, stabilitatea de care vorbeati?

I.N.: Eu cred ca nu arata in nici un fel si ca, daca ar fi sa reprosam ceva acestui termen de "tranzitie", este ca este mult, mult prea vag. Nu numai ca viitorul este extrem de vag conturat, dar chiar trecutul nu este bine cunoscut.

Dupa parerea mea, acel prim moment al desprinderii, despre care vorbeam, presupunea un fel de recapitulare generala a istoriei de 50 de ani. Procesul comunismului nu mi-l imaginam nici o clipa ca pe un razboi cu vrajitoare si pedepse cumplite, dar ca pe un fel de sumar a ceea ce a fost. Il vedeam ca pe ceva obligatoriu, pentru ca omul trebuia sa stie de unde pleaca. Taranului (iar emisiunile pentru tarani la radio si la televizor sunt foarte putine si formale) nu i s-a spus clar: colectivizarea a nenorocit satul, comunismul pentru sat a insemnat cutare lucru. Oamenii nu stiu inca foarte clar de unde au plecat. Mentalitatile taranesti nu au vocatie pentru istorie, pentru analiza, si atunci taranii nu au de unde sa stie exact de unde au plecat si cu atat mai putin nu au de unde sa stie unde merg. Practic, pentru taran, aceasta tranzitie este un fel de nebuloasa, asa cred eu, in care incearca si ei sa se descurce cat pot mai bine, adaptand la noile conditii ceea ce stiau si au invatat in cei 50 de ani de comunism. Uneori o fac mai bine, alteori o fac mai prost.

Dar ceea ce cred ca lipseste cel mai acut sunt riturile si ritmurile. De pilda, vorbeam recent cu cineva cat de saraca in mituri este aceasta tranzitie pe care o traim. S-a prefigurat "mitul tunelului", pe care toata lumea il invoca, "luminita de la capatul tunelului", "tunelul" s.a.m.d. Cam atat. Un alt mit al tranzitiei eu nu am identificat. Pe urma, aceasta tranzitie are o formularistica slaba. Din lucrurile spuse in zece ani am putut sa consider ca durabile istoriile cu "nu ne vindem tara" si cu "n-ai mancat salam de soia", dar o formularistica in niste sloganuri care sa se fi intiparit in constiinta si cu drum spre mentalitatile oamenilor nu prea exista si asta este un lucru grav, mai ales ca totul se petrece in contextul unei cruciade impotriva miturilor. Asadar, constatam in lumea intelectuala un apetit teribil de a demantela, de a descompune miturile vechi, mituri istorice, mituri din literatura, in general miturile vechi, lucru foarte bun, pentru ca, in ultima instanta, este o confruntare lucida cu ele, dar intr-un moment in care miturile cred ca ar fi fost utile. Deci, aceasta tranzitie, daca ar fi fost mai plina de mituri, de formule, daca si-ar fi gasit ritmuri si chiar rituri, poate ca ar fi fost o perioada mai putin vaga, flasca, goala. Eu cred ca taranul pur si simplu incearca sa-si duca barcuta, amestecand un fel de vechi cunostinte, un know-how traditional, cu ce a invatat el 45 de ani de la comunisti - si n-a invatat lucruri foarte bune, fie vorba intre noi - si cu ceea ce incearca sa invete repede, in momentul de fata.

Dar vreau sa va atrag atentia asupra unui lucru care pe mine ma tulbura foarte mult si chiar incerc sa monitorizez pe viitor toate emisiunile de stiri de la posturile de televiziune pentru a intelege ce imagine transmite media in ce priveste taranul. Taranul apare asa: un ins care-si violeaza mama, isi omoara tatal, e napastuit pentru ca e luat de apa sau cade dealul pe el, ceva fie oribil, fie foarte amarat, iar cei care fac posibil sa avem paine pe masa, deci o multime de tarani isi vad de treaba, muncesc, au cate 30 de vaci, isi recupereaza pamantul. Deci partea groasa a satului - si eu cred ca este foarte bine reprezentata - cu oameni care incearca sa-si revina si sa instaureze normalitatea lipseste din imaginea taranului pe care mediile ne-o comunica.

R.C.C.: Unul din fenomenele cat se poate de naturale ale nu putinelor tranzitii cunoscute de romani sunt formele fara fond. O incercare de asimilare fortata a unor modele straine, pentru care fondul autohton nu este, in mod evident, pregatit. Unde, in ce unghere, in ce reliefuri ale tranzitiei actuale gasim asemenea forme fara fond si care vi se pare ca sunt cele mai bine conturate, cele mai agresive in exprimare, fireste privite dinspre lumea satului?

I.N.: Eu cred ca satul nu are vocatia acestor forme fara fond. Ele il ating, dar nu in adancime. Si pentru asta o sa va transmit o imagine pe care am vazut-o recent intr-un sat din apropierea Bucurestiului. Stateam si beam o cafea la un fel de carciumo-discoteca si pe sosea venea o ciurda de vaci. Intre ele isi facea cu greu loc un Mercedes si deasupra era o mare reclama Coca-Cola. Aparent, nebunie si amestec curat. Numai ca, in ultima instanta, satul era responsabil de ciurda de vite, restul era un amestec al orasului, dar destul de superficial. In ce priveste satul, cred ca formele acestea fara fond si importurile neasimilate ele nu reprezinta un pericol. De pilda, Halloween, sarbatorile Sfantului Valentin nu ating satul. Hai sa fim seriosi! Astea sunt niste jocuri ale orasului. M-a amuzat extraordinar cand am auzit ca la Bacau Halloween s-a sarbatorit cu o zi inainte de ziua de Halloween, pentru ca sa fie primul din lume. Dupa parerea mea, toate aceste jocuri ale orasului nu smintesc prea mult traditiile, iar satul, repet, in cazul in care e atins de aceste amanunte, este atins doar epidermic.

Satul incearca sa continue sa faca ce stia, avand insa de luptat cu doua tendinte foarte grave, care, de data asta, tind sa-l afecteze in profunzime, si anume, cu opacizarea simbolurilor. S-a produs, mai ales, o grava maladie la nivelul duratelor. Sarbatorile, pe vremuri, se organizau in cicluri. De pilda, sarbatoarea Pastelui era un ciclu care incepea de la Lasata Secului, mergea pana la Rusalii si dura 112 zile.

Sarbatoarea Craciunului incepea cu Postul Craciunului, dura 43 de zile cu Craciun cu tot si se articula cu inca cele 12 zile de pana la Boboteaza. Toate aceste perioade lungi erau traite de oameni in grija sarbatorii si intr-o stare comunitara. In momentul de fata, satul este afectat in ce priveste coeziunea sa comunitara. Nu mai e satul de altadata, in care existau momente in care toata lumea se regrupa si traia la unison anumite clipe, duratele lungi au scazut.

Toate aceste lucruri, in timp, vor lucra cu siguranta asupra obiceiurilor, mentalitatilor taranesti.

R.C.C.: Nu putem sa nu tinem cont de ceea ce ne sugereaza sondajele de opinie, si anume, ca multor romani le-a cam pierit cheful. Sunt multi dintre ei depresivi, vad ruine, presimt numai prapaduri in viitor, convietuiesc parca mai bine cu vestile proaste decat cu cele bune. Ce e cu aceste alienari, cine le produce si cine le intretine?

I.N.: Asa e. Multi romani sunt in starea pe care o descriati. Dar nu toti. De pilda, eu ma confrunt cu un fenomen foarte interesant. La Muzeul Taranului Roman am lansat un proiect care se numeste Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola si in acest proiect am provocat tot felul de voluntari sa vina sa lucreze alaturi de noi, ca sa facem o mare arhivare pentru anul 2000. Au inceput sa vina studenti si oameni tineri, la primele sedinte veneau cate 50, acum s-a redus grupul, suntem spre 25. In ultima instanta, cand te uiti la romani, depinde ce vrei sa vezi. Vrei sa-i vezi pe cei dezamagiti, marasmatici, necajiti sau pe cei care misca. Si sunt foarte multi cei care misca si, in general, eu prefer sa ma uit la cei care vor sa miste, pentru ca celorlalti le-as spune asa: de ce sunteti dezamagiti? Nu cumva oare voi v-ati amagit crezand ca, dupa revolutie, ca in basmele cu zmei, o sa iasa din burta zmeului toti tinerii mancati de el, sanatosi si zdraveni si mai frumosi? Ce-ati asteptat? N-ati asteptat in continuare o lupta? Dusmanul nu e destul de puternic? Va dezamageste dusmanul? De ce nu mai incercati?

Personal, eu nu-i inteleg pe oamenii care sunt in starea pe care o descriati si marturisesc ca ma confrunt foarte des cu ei, dar tot nu-i inteleg. Pentru ca, mai ales intr-o situatie cum este cea de la noi, merita sa incerci ceva. Intotdeauna, tinerilor mai ales, le spun: "Mai, ramanand aici, iti asumi o conditie eroica". Foarte multi spun: "Plecam in Occident. Aici nu-i nimic de facut".

Zic: "Acolo, daca te duci, trebuie sa incerci sa gasesti o mica crapatura in care sa te strecori si sa-ti gasesti un rost. Aici, la noi, e un vapor urias, care e plin de gauri si cu corpul tau trebuie sa incerci sa umpli o parte dintr-o gaura si sa participi la salvare, pentru ca salvarea va fi". Exista o vorba care-mi place foarte mult si de mult ma gandesc s-o cos pe o... va amintiti cum erau bucatelele alea de panza cusute in bucatarii - si vorba asta este: "Niciodata nu e asa ca sa nu fie cumva". Cumva o sa fie si pentru noi, o sa iesim si numai cine nu vrea nu vede din ce-am iesit. In acesti 10 ani s-au facut pasi foarte mari in foarte multe directii. Numai ca, tot e o problema de durate, de ritmuri - nu mai avem rabdare.

De fapt, un foarte mare rau pe care ni l-a facut comunismul este ca ne-a intins nervii si rabdarea si capacitatea de a lupta pentru ceva. Daca nu-ti iese din doua incercari, spui: "Gata, nu ma mai intereseaza, e o cauza pierduta" si nu continui sa lupti.

Revenind la sat. Taranii nu sunt atat de dezamagiti. Taranii nu-si pot permite sa fie dezamagiti, pentru ca pe ei nu-i asteapta pensii, ei trebuie sa-si vada de treaba acolo unde se afla. Dezamagirea, pana la urma, este un sindrom al orasului.

R.C.C.: Unul din totemurile, poate e o vorba prea mare, vremurilor de tranzitie, un totem bicefal: credinta in Biserica si in Armata. Cum adica, in vremuri de pace si cu gandul la democratie, sa contezi, ca pe niste solutii de salvare, in Armata si Biserica? Nu tradeaza asta cumva o mentalitate de asediat?

I.N.: Cred ca astea sunt vorbe. Oamenii s-au obisnuit sa raspunda asa si continua s-o faca intr-un fel de orizont de asteptare, desi lucrurile sunt destul de diferite. Adica, raspunsul "Cred in Biserica", cred ca vine si din faptul ca romanul se decide greu sa spuna ca-i fara nici un Dumnezeu. A spune despre un om ca e fara nici un Dumnezeu este un mod de a-l anula. El considera ca, atunci cand nu mai are nimic, ii ramane Dumnezeu si-l identifica pe Dumnezeu cu Biserica. Dar, repet, eu cred ca este un fel de raspuns indus prin intrebare. In ce priveste Armata, aici am sa va spun pur si simplu ca nu pricep si ca singura mea explicatie ar fi aceea a unei formule. Cand faceam lista formulelor, am uitat s-o amintesc: "Armata e cu noi". De fapt, cred ca ea exprima oroarea de ce s-ar intampla daca armata n-ar fi cu noi, ci impotriva noastra.

Asocierea cu ideea unei armate care e securizanta cred ca duce la aceasta cifra care apare in sondaje. Repet, cred ca sunt doua raspunsuri induse prin niste intrebari proaste. Pentru ca, daca oamenilor li s-a da un evantai mai mare de intrebari, poate ca ar da alte raspunsuri.

R.C.C.: Munca dvs., viata dvs., destinul dvs. sunt legate de existenta, de conservarea, de analizarea unor valori nationale, asezate in tipare specifice: traditii, obiceiuri, folclor etc. E greu sa fii patriot dupa patriotismul emanat si indus de comunism. Si totusi, cum s-ar putea decanta astazi ideea de national? Ce ne-ar putea face sa ne mandrim ca suntem romani, fara teama ca vom simti trena pompieristica ce a insotit atatea decenii ideea de a fi roman?

I.N.: Eu cred ca in problema asta conduita pe care eu o am si o recomand celor mai tineri cu care sunt in legatura este cea pe care ati mentionat-o deja, cea de a fi roman pur si simplu. E foarte greu, de multe ori, sa fiu mandra ca sunt romanca, asa cum mi-e si mai greu sa-mi fie rusine. Incat eu consider ca, cel putin o vreme, pot sa fiu romanca pur si simplu si putem fi romani pur si simplu, incercand sa fim romani printr-o raportare naturala la ceea ce ar putea fi lexicul romanitatii noastre. Pentru ca primejdiile sunt discursul despre romanitate, care esueaza intr-un discurs nationalist pentru care avem deja nationalistii nostri de serviciu. Este primejdioasa o utilizare emblematica a unor lucruri care tin de traditie. Adica, pentru ca sunt roman, imi pun camasa taraneasca si chimir. Raportarea la aceste lucruri, la lexicul pe care il numesc eu al identitatii noastre trebuie facuta cu naturalete, cu simplitate, relaxat, fara nimic demonstrativ, adaugand faptul ca, daca nu suntem romani, nu suntem nimic. Eu nu prea inteleg cum am putea fi altfel decat romani, dar afirmand-o in exces, devenim un fel de caricaturi de romani, ceea ce este nefolositor si pentru noi, si pentru partenerii nostri europeni sau mondiali.

R.C.C.: Pastrandu-ne umorul si seninatatea, va intreb: credeti in Mos Craciun?

I.N.: Am crezut prea mult cand eram mica, ca sa mai pot crede astazi. Cand nimeni nu mai credea in Mos Craciun, eu continuam sa cred si cu furie m-am convins ca nu exista. In ultima instanta, copiilor li se poate spune ca Mos Craciun estre credinta lor in Mos Craciun si cat timp ei cred in Mos Craciu, el exista. Tot ce pot insa sa adaug ca etnolog este ca Mos Craciun este o creatie deloc romaneasca.In legendarul si imaginarul romanesc, Mos Craciun este unul dintre foarte multii sfinti. Personajul asta pe care eu il numesc "Mosul cu paltonasul rosu" n-are nimic de-a face cu lumea noastra, lumea noastra care nu cunoaste de Craciun cadouri si exuberanta in exces, ci cunoaste o uriasa concentrare. La noi Craciunul se face din credinta ca s-a nascut Iisus si din colac de paine, din bucata de porc taiat si din colind.

Acesta este tripticul Craciunului din traditia romaneasca. Iar Mos Craciun acesta care inveseleste viata copiilor - si nu numai a copiilor, mai nou - este un import pe care l-am asimilat destul de bine, ma tem sa spun chiar prea bine, incat in acest Mos Craciun am crezut, dar acum n-as mai investi cine stie ce in el.

R.C.C.: Ce ne facem cu cei care ar vrea sa creada in Mos Craciun, dar nu le poate iesi din minte Mos Gerila?

I.N.: Sunt foarte putini. Un lucru pe care oamenii l-au uitat este ca Mos Gerila venea de Anul Nou. Ded Moroz era o inventie ruseasca care venea de Anul Nou, tocmai la o distanta buna de Craciun. Imi amintesc ca in copilaria mea aveam prieteni copiii de ilegalisti care cumparau doi brazi, unul il puneau in casa intr-o camera unde trageau obloanele si-l impodobeau de Craciun si pe celalalt il tineau pe balcon pana de Anul Nou, ca sa vada toata lumea ca ei impodobesc brad de Anul Nou. Mos Gerila e una din sarbatorile de porunceala care a plecat destul de repede. Ce a ramas si ma umplu de tristete, recunosc, a ramas pomul de intreprindere. In fabrici, in tot felul de institutii continua sa se faca o intalnire care, fie ca e inainte de Craciun, de obicei e inainte de Craciun bine, in care continua sa se dea pachetelele acelea cu pijamalute, pixuri etc. Ma intristez ca se comuta Sarbatoarea Craciunului, care este una de familie, intr-una de grup profesional, ceea ce este o confuzie destul de grava. Dar asta se practica si dincolo, iar de cosul cu cadourile de Craciun n-o sa mai scapam, pentru ca oamenii din vremurile noastre iubesc cadourile foarte mult.

In sat, cadou nu prea exista, exista dar. Si darul presupunea cu obligativitate reciprocitate. Eu dadeam cuiva ceva, cinevaul acela trebuia sa mi-l intoarca.

Exista o formula pe care am reperat-o in Bihor: in momentul in care primeai un dar spuneai: "Multumesc pana oi intoarce". Acest "oi intoarce" era un cod care acum s-a pierdut. Traim intr-un fel de exuberanta si de frison al cadourilor, lucru de care cred nu vom mai scapa, pentru ca este reflexul unei societati de consum: shopping, cadou, televizor s.a.m.d.