Nobel contra Nobel

Despre șansele ca un scriitor de limbă română să fie anunțat ca laureat al Premiului Nobel se vorbește în fiecare an și sezon literar, în România. Este, dacă nu chiar o dramă națională, un punct nevralgic în raportarea noastră la o lume, pe vremuri vestică, acum globală, ce pare că ne omologhează insuficient. De ce se întâmplă, cu întristătoare periodicitate, acest lucru? De ce Premiul Nobel nu a fost acordat, în lunga sa istorie, niciunui scriitor român? Nobel contra Nobel a fost exercițiul de luciditate evaluativă prin care regretatul Laurențiu Ulici a făcut, simbolic, dreptate marilor scriitori nepremiați cu Nobel. Premierea de anul acesta a lui Patrick Modiano a stârnit dezbateri și controverse, alți competitori (cu șanse mari, la casele de pariuri) fiind considerați mult mai îndreptățiți. Doi specialiști eminenți în câmpul și corpusul literaturilor străine, Serenela Ghițeanu și Elisabeta Lăsconi, și unul dintre cei mai cunoscuți și traduși scriitori români, Dan Lungu, radiografiază, pentru cititorii revistei 22, Premiul Nobel pentru Literatură din 2014. (DANIEL CRISTEA-ENACHE)

Modiano sau o discreţie eficace

Serenela Ghiţeanu

Născut în 1945, Patrick Modiano are un pu­­blic fidel, dar nu a dat naştere vreunor polemici, nu a supărat cu adevărat pe ni­meni, aşa cum nici nu a entuziasmat pe ni­meni. În apariţiile sale de la televizor, din emisiunile lui Bernard Pivot, scriitorul s-a dovedit un personaj mo­nosilabic, care îşi lasă în sus­pensie toate frazele, du­pă ce lansează celebru-i tic: „C’est compliqué…“. Înalt, tipul introvertitului prin de­finiţie, Modiano a rămas aproape neschimbat mulţi ani de la debut. Ca şi opera sa. În jur de 30 de romane, toate scurte, al­cătuiesc o largă temă cu variaţiuni.

Romanul de debut La Place de l’Etoile (1968) prezintă deja liniile de forţă ale ope­rei sale: perioada ocupaţiei naziste ca epo­că ambiguă, tulbure, pe care autorul ajun­ge să o mitizeze în cele din urmă, în felul său, figura tatălui, care se derobează res­ponsabilităţilor paterne, fi­gură autoritară, obsedantă şi dureroasă, chestiunea ori­gi­nii evreieşti, bănuite, mereu pro­ble­ma­ti­ce.

Tânărul scriitor Modiano fa­ce aici dovada unui talent pe care nu îl va mai exersa după aceea: el parodiază stilul lui L.F. Cé­line. La vâr­sta de 22 de ani, Modiano îl in­terpelează astfel pe au­to­rul Morţii pe cre­dit, cel care, după Proust, e considerat cel mai mare ro­man­cier francez al secolului XX, dar care e ma­culat de scrieri an­ti­se­mite şi de co­la­bo­ra­ţionism. În 1978 Mo­dia­no primeşte Pre­miul Goncourt pentru ro­manul Rue des boutiques ob­scures. Cu toate acestea, ră­mâne un scriitor discret, care apare puţin şi vorbește despre sine şi mai puţin. Toate romanele sau récit-urile lui Modiano (La Ron­de des nuits, Les Bou­le­vards de cein­ture, Villa tris­te, Vestiaire de l’en­fance, Vo­yages de noces, Un cirque passe, Fleurs de ruine etc.) par a fi fost scrise unul după altul, pentru că nu există nicio schimbare nici în tipul scriiturii, nici în universul ro­manesc.

Lumea ficţională a lui Modiano este o lu­me închisă. O dată pentru că se con­cen­trează pe căutarea de sine a eroului prin­cipal, un tânăr care porneşte pe urmele părinţilor săi, în special ale tatălui, sau pe urmele propriei sale tinereţi, atunci când e un adult chinuit de probleme ne­re­zol­vate de demult. Nu există timp prezent în cărţile lui Modiano, iar de viitor nici nu poate fi vorba: tot ce există pentru Mo­diano este Trecutul. Ca sub un clopot de sti­clă, Modiano întoarce pe toate feţele anii Ocupaţiei şi anii de după război, pla­sând acolo personaje intrigante sau în­du­ioşătoare, oarecum şarjate, toate foarte ro­maneşti, am zice. Chiar când acţiunea ro­manului are loc undeva prin anii ‘60 sau ‘80, Timpul e acela al Ocupaţiei, iar pre­zen­tul e palid, un fel de gară pustie din ca­re eroul pleacă, iar şi iar, către anii ‘40.

O lume închisă, apoi, pentru că ea revine sistematic la perioada ocupaţiei naziste, nu pentru a relua temele clasice ale isto­ri­cilor. Dimpotrivă. Ceea ce îl interesează pe Modiano este cenuşiul, amestecul din­tre bine şi rău din acea perioadă, felul în care un personaj aparent banal poate fi un traficant periculos sau doi tineri inocenţi pot fi protejaţi de un grup de con­tra­bandişti. Dar Ocupaţia este mai mult de­cât atât la Modiano. Eroul principal al ro­manelor modianiene, ca şi scriitorul de altfel, abia se naşte când această perioadă luase sfârşit: ea e concepută ca o matrice existenţială enigmatică. Din ea provine el, eroul, ca dintr-o entitate angoasantă. Ne­cunoscând-o direct, scriitorul îşi poate, de­sigur, proiecta nesfârşite „filme“ (Mo­dia­no a fost şi scenarist de film), fan­tas­mând astfel în toate romanele sale, iar far­mecul acestora provine în primul rând din capacitatea sa de a transfigura mereu pu­ţin altfel această lume pierdută. Far­mecul este şi calitatea principală invocată atunci când se vorbeşte despre literatura lui Modiano...

A doua sursă a farmecului romanelor lui Mo­diano vine din faptul că naratorul a ră­mas fixat, psihologic, în vârsta ado­les­cen­ţei. Lumea lui, cu nobili decăzuţi, cu ar­tişti de variétés, cu traficanţi me­lan­colici, cu tineri debusolaţi, totul e privit prin ochii creduli şi uşor resemnaţi ai unui ado­les­cent singur. Eroii tineri ai lui Mo­diano sunt orfani sau abandonaţi de pă­rinţi, petrec mult timp prin baruri şi ca­fenele, locuiesc mereu altundeva, în case de împrumut, în hoteluri sau în internate şcolare. Ei cu­nosc diverşi „părinți de sub­stituţie“, marginali într-un fel sau altul, care-i apără o vreme, apoi îi abandonează fără explicaţii. Ceea ce rămâne, după 20 sau 30 de ani, de pe ur­ma acestor per­so­naje sunt nume care se do­­vedesc a fi fost false, adrese vechi, no­ta­te într-o agendă, numere de telefon la ca­re se aud zgomote bizare, fotografii care mai mult sporesc mis­terul decât îl dezleagă. Eroul principal modianian, fie că e în cău­tarea tatălui, fie a unei femei iubite de­mult şi dispărută brusc, fie a unui bărbat care era să îl de­porteze pe tatăl său, se de­dă unei de­tec­tivistici neobosite, iar finalul anchetei sale private e mai puţin im­por­tant decât toate gândurile şi sentimentele care au putut fi exprimate cu această ocazie.

Se poate spune că trăsătura definitorie a acestor romane este discreţia: dramele sunt sugerate, nimic nu e strigat, nu exis­tă revolte, totul e şoptit, notat aluziv, men­ţinut în regimul surdinei.

Se poate spune că Modiano e, şi el, „în căutarea timpului pierdut“, în căutare de sine, în căutarea unor părinţi care au for­mat un cuplu pentru puţin timp, apoi l-au abandonat, în căutarea adevărului despre lu­cruri impenetrabile, care pot fi (re)­in­ventate, dar niciodată cunoscute aşa cum au fost. Livret de famille sau Un pedigree sunt, astfel, cele mai autobiografice ro­mane ale lui Modiano. În 1997, Modiano se uită pe sine şi scrie Dora Bruder, o car­te-anchetă despre un caz real, o ado­les­centă evreică fugită dintr-un internat şco­lar din Paris, în timpul Ocupaţiei. Plecând de la câteva fotografii, autorul încearcă să redea viaţa unei fete pe care vârtejul is­toriei a răpit-o în mod straniu.

În stilul său ultradiscret şi minimalist, Mo­diano a scris o operă preocupată de me­mo­rie, personală şi colectivă, de tragicul şi micile miracole ale condiţiei umane. Fără să se lase influenţat de evoluţiile sau re­voluţiile de lângă el, Modiano scrie, de pes­te 40 de ani, o operă uşor recog­nos­ci­bilă prin tematică şi atmosferă, o operă care ne face să ne confruntăm cu angoase existenţiale general umane, punând în evidenţă latura poetică a unor destine ima­ginate sau reale. //

Nedreptate prin omisiune

Elisabeta Lăsconi

A devenit juriul de la Stockholm o ins^­ti­tu­ţie justiţiaro-filantropică? Aşa pare, f­­iind­că s-a pornit să facă dreptate scriitorilor ca­re îşi asumă formule modeste şi di­s­cre­te: în 2013 a premiat-o pe Alice Munro, bine cu­nos­cută ca autoare de proză scurtă, etichetată atrăgător, dar puţin adecvat, ca un soi de Cehov de astăzi, iar în 2014 l-a premiat pe Pa­trick Modiano, a cărui ope­ră se compune din romane de mici dimensiuni.

Alice Munro a fost primul scriitor canadian distins cu Nobel, dar de ce nu au ales-o pe Margaret Atwood? Avea deja o operă imensă, ex­plo­rase cu îndrăzneală genuri diferite, într-o bogăţie de formule romaneşti, cu o fan­te­zie stilistică rară. Însăşi Alice Munro a măr­turisit că se aştepta ca scriitorul ca­na­dian laureat al Premiului Nobel să fie Mar­garet Atwood. Recenta alegere, Patrick Mo­­diano, naşte întrebarea: de ce nu Michel Tournier, da­că tot funcţionează logica sur­prizei absolute? Până şi Antoine Galli­mard, edi^­to­rul lui Patrick Modiano, a fost luat prin surprindere, după cum a şi recunoscut-o în faţa jur­na­liştilor.

Alegerea laureatului sau re­fuzul unei implicări a de­clanşat controverse în pre­să, uneori demisii ale unor membri ai Aca­de­miei sue­de­ze. S-a întâmplat în 2004, când a câştigat Elfriede Je­linek şi a de­mi­sionat Knut Ahnlund, afir­mând că atri­bui­rea laurilor scriitoarei aus­triece provoacă „pa­gube ireparabile“ re­pu­taţiei pre­miu­lui. S-a întâmplat în 1989, când refuzul Aca­demiei de a-l sprijini pe Sal­man Rush­die, după fatwa proclamată de ayatollahul Khomeini, i-a determinat pe doi membri ai Academiei să de­mi­sio­neze.

Laureaţii din 2006 şi 2007, Orhan Pamuk şi Doris Lessing, au generat critici severe, conform cărora premiul ar răsplăti întâi atitudinea politică a autorilor. În 2009, alegerea Hertei Müller a declanşat un val de reacţii şi acuzaţii de favorizare a eu­ro­pe­nilor şi refuz ori chiar dezinteres faţă de literatura americană. Nu era vreo nou­tate, periodic critici acerbe au ţintit juriul, inclusiv de partizanat propriu, căci autorii nobelizaţi din Suedia sunt mai numeroşi decât toţi laureaţii continentului asiatic la un loc.

Dincolo de surprize şi critici, Academia sue­deză provoacă uneori sentimentul unei mari nedreptăţi prin omisiune. Laurenţiu Ulici a făcut o demonstraţie strălucită a omi­siunilor, prin cele două volume Nobel contra Nobel. Dar distinşilor juraţi le reu­şeşte ceva mai mult de atât – nu doar o nedreptate din când în când, ci un şir de nedreptăţi prin omisiune, care nu mai pot fi reparate niciodată.

Au dispărut în ultimii şapte ani scriitori uriaşi pe care Nobelul i-a ocolit. O listă scur­tă (că tot le plac juraţilor suedezi selecţiile şi listele!) ar fi edificatoare, pen­tru a lămuri omisiunile de neiertat. Ea cu­prinde autori din culturi diferite, care scriu în limbi diferite, iar mesajul operei le justifică pe deplin laurii. Chiar trans­for­mată în „pomelnic“, lista merită făcută, deşi minimală, cu un scriitor pentru fie­care an din ultimii şapte (dacă tot este „po­menirea“ morţilor!).

În 2014, în aprilie s-a stins Tadeusz Ró­że­wicz, poetul şi dramaturgul polonez; la 92 de ani, i se cuvenea Premiul Nobel cu pri­sosinţă şi de multă vreme, atât prin ori­gi­nalitatea operei, cât şi prin rolul decisiv în viaţa literară. Fusese supravieţuitorul şi martorul unei generaţii decimate de tra­gediile secolului XX. A publicat peste 30 de volume de poezii din 1944 până în 2006, numeroase piese de teatru. Primise în 2007 Premiul european pentru literatură.

În 2013 îşi încheia existenţa Chinua Ache­be, probabil cel mai cunoscut scriitor afri­can de limbă engleză. I se decernaseră pre­mii importante – în 2002 Premiul pentru pace al librarilor germani, în 2007 a fost al doilea laureat al International Man Boo­ker Prize. Romanele sale, reflecţii pro­funde asupra întâlnirii dintre civilizaţii, din­tre lumea occidentală şi tradiţia afri­cană, au determinat plasarea sa de mai multe ori pe listele favoriţilor la Nobel.

În 2012, a plecat discret Carlos Fuentes, pro­zator mexican, unul dintre cei mai in­teresanţi reprezentanţi ai boom-ului sud-american. Şi asta după ce, în 2011, plecase dintre noi spectaculos Ernesto Sabato, chiar când i se pregătea o frumoasă săr­bă­toare la împlinirea unui secol de viaţă. Poa­te juraţii suedezi încercau să-şi de­pă­şească propriul record cu Doris Lessing (lau­reată la 88 de ani) şi-i aşteptau centenarul ca să-l premieze?! Poate nu l-au considerat ni­­ciodată demn de Nobel, aşa cum nu i-a in­teresat Roberto Bolaño, a cărui ce­le­bri­tate postumă tot creşte din 2003 încoace.

În 2010, a murit olandezul Harry Mulisch, lă­sând în urmă o capodoperă – Des­co­pe­ri­rea cerurilor, opus uriaş, declarat în 2007 cel mai bun roman olandez din toate tim­purile. Dar nu i-a adus şi Nobelul.

În 2009 ne-a părăsit scriitorul sârb Mi­lo­rad Pavić, când împlinise 80 de ani, cel mai imaginativ inovator al prozei, care a aruncat romanul în secolul XXI. Contează faptul că Dicţionarul khazar este studiat în universităţi din întreaga lume, că scri­i­torul s-a întrecut pe sine inventând for­mule fanteziste ale romanului – cuvinte în­crucişate sau clepsidră, tarot sau zodiac? Pentru juraţii Nobel, evident că nu!

Şi în 2008 s-a grăbit să dispară kir­ghi­zul Cinghiz Aitmatov, fără să ţină seama că începuseră demersuri serioase pentru propunerea lui pe lista candidaţilor la No­bel. O jumătate de secol dedicat scrisului, cărţi de neuitat şi mai ales capodopera O zi mai lungă decât veacul îl făcuseră cu­noscut pe mapamond. Dar nu era suficient pentru juriul suedez. Şi „pomelnicul“ ar putea continua, mergând înapoi...

Inevitabil, vine întrebarea: de ce sunt oco­liţi marii scriitori? Ar urma o lungă listă, cu numele apărute an de an pe listele ca­se­lor de pariuri: Milan Kundera şi Ismail Ka­dare, Philip Roth şi Amos Oz, Umberto Eco şi Salman Rushdie, António Lobo An­tunes şi Péter Nádas... Sau altă listă, fe­mi­nină... În 113 ani, doar 13 scriitoare lau­rea­te! Oa­re vor primi Premiul Nobel într-un târziu Ludmila Uliţkaia sau Joyce Carol Oates, Margaret Mazzantini ori Sofi Ok­sa­nen?

Mai în glumă ori mai serios, ajunsesem la un moment dat la ideea că trebuie să ne bu­curăm dacă într-un deceniu Academia suedeză reuşeşte să premieze doi-trei scrii­tori uriaşi, în ciuda succesului lor de public, sau să-i catapulteze în prim-plan pe autorii încă nedescoperiţi de cititori: Gabriel García Márquez în 1982, José Sa­ra­mago în 1998 şi Günther Grass în 1999, Orhan Pamuk în 2006, Mario Vargas Llosa în 2010, Mo Yan în 2012. Şi tot glumind serios: nu există reclamă negativă, Nobel este marcă garantată, cota autorului pre­miat creşte vertiginos. Editura Art, care a publicat ultima traducere din Patrick Mo­diano, are de câştigat în multe feluri pen­tru că a mizat pe micile sale romane.

Dar tot urmează constatarea tristă: nici mă­car Academia suedeză nu se poate lău­da cu un juriu infailibil. Poate perfectibil, cum o arată un semn încurajator. În 2013, taifunul critic s-a năpustit peste pres­ti­gio­sul for nordic după ce n-a premiat-o pe Ma­lala Yousafzay, propusă la Nobelul pen­tru pace, iar anul acesta au ales-o - cea mai tânără laureată, de 17 ani. Este drept, a împărţit premiul cu Kailash Satyarthi, dar tot au premiat-o! Li s-o fi făcut frică de re­acţia opiniei publice? Sau poate ruşine? //

O alegere care ne surprinde

Dan Lungu

Fără îndoială, Patrick Modiano este o alegere care ne surprinde, deși n-ar tre­­bui, căci mișcările neașteptate sunt o specialitate a Comitetului pentru Pre­miul Nobel. Nu este un autor la modă, nu este pe val, nu aca­pa­rează scena publică, iar ca­sele de pariuri nu l-au plasat pe un loc care să ne facă să credem într-o șansă reală – probabil de aici vine sur­prin­de­rea noastră și mai pu­țin de la lectura operei sale. Modiano este un autor care pu­blică ritmic, iar din cele peste 20 de ro­mane apărute până acum, dacă nu mă înșel, opt au fost traduse în limba română. Au apărut în România de-a lun­gul timpului, la edituri diferite și uneori la intervale mari, ceea ce face ca percepția asupra sa să fie mai de­grabă diluată. Nu i s-a dedicat o co­lec­ție, nu a stârnit o discuție memorabilă și, în plus, „se bucură“ de atitudinea generală rezervată vizavi de literatura franceză contemporană, care parcă e înconjurată de un halo al neputinței de a se reinventa. Așa­dar, identitatea lui Mo­diano în spațiul cul­tu­ral românesc este mai degrabă incertă, de­structurată. Din ce mi-a fost dat să aud în ul­ti­mele zile, nu puțini ci­titori din noua ge­ne­rație nici măcar nu cu­nosc numele lui Mo­di­a­no, în timp ce pen­tru generațiile de di­nainte de ‘89 reprezintă un nume cu greutate, ceea ce spune multe des­pre schimbarea peisajului cultural și miș­cările tectonice ale receptării.

Întâmplarea face ca anunțarea câș­ti­gătorului Premiului Nobel să mă prin­dă la Viena și să putem comenta aceas­tă alegere într-un grup mai larg, in­ter­național. Sintetizând discuțiile și ge­neralizând, cu precauțiile de rigoare, cred că diferențele de generație au fost mai puternice decât cele naționale și înclin să le pun pe seama unui de­clin al francofoniei. Tinerii, români sau străini, erau mai degrabă ne­fran­cofoni și nu auziseră sau doar își amin­teau vag de numele lui Modiano. Asta în timp ce, de pildă, Karin Cervenka, fos­ta directoare la București a Fo­ru­mu­lui Austriac, era absolut încântată de ale­gerea lui Modiano, de al cărui stil e în­drăgostită, și aprecia faptul că în ale­gerea premiantului Nobel a contat mai mult opera celui în cauză decât no­to­rietatea sau vedetismul. Regizorul Ste­re Gulea, aflat și el la masă, a con­fir­mat că pentru generația sa Patrick Mo­diano reprezintă un nume cu­nos­cut și respectat, spre mirarea celor mai tineri.

Poziția mea a fost undeva la mijloc: am auzit de Modiano, i-am citit chiar și câteva cărți, îl apreciez, dar nu fi­gu­rează în lista mea de relecturi obligatorii. //