Noi arheologii culturale francofone

Volumul Parcours francophones: Anna de Noailles et sa famille culturelle dovedeşte impactul uriaş pe care l-au avut cultura şi limba franceză, dacă nu asupra întregului popor român de dinainte de 1945, măcar asupra elitei politice şi culturale.

Roxana M. Verona, doctor în litere la Uni­versitatea din Bucureşti, care a ajuns să predea literatura franceză nu oriunde, ci toc­mai în Statele Unite, la Colegiul Dart­mouth, ceea ce spune mul­te despre competenţele sa­le în domeniu (predă în lim­ba engleză cultura fran­ceză!), a publicat în 2011 un volum tematic, Par­cours fran­cophones: Anna de No­ailles et sa famille cul­tu­relle, în care sunt reunite mai multe studii având ca ax fundamental francofilia unor importante figuri li­terare care au îmbogăţit cultura franceză având origini româneşti. Multe dintre in­formaţiile biografice pe care le foloseşte au­toarea le-am regăsit acum ceva timp în foarte interesantul volum Roumanie, ca­pitale... Paris, scris de Jean-Yves Conrad, având subtitlul explicativ Guides des pro­menades insolites sur les traces des Rou­mains célèbres de Paris (Editura Oxus, Paris, 2003). Carte care nu este trecută în bibliografia volumului despre larga familie culturală a Annei de Noailles.

Volumul Ro­xanei M. Verona este un studiu academic destul de specializat, de analiză literară com­parată, a textelor scrise de reprezentanţii clanului ro­mâ­nofil (format fie din români exilaţi, fie din francezi care iubeau România, oricât de greu ar fi să credem astăzi aceasta). Chiar dacă titlul cărţii ne duce cu gândul mai ales către scriitoarea franceză cu origini ro­mâne, dar şi greceşti, Anna de Noailles, acesteia îi este rezervat doar cea de-a tre­ia secţiune, celelalte două fiind analize bi­ne documentate ale celorlalte prezenţe fran­cofile, dar şi românofile (precum Ele­na Bibescu, fraţii Emmanuel şi Antoine Bi­bescu, Elena Văcărescu etc., evident, fie­care avându-şi numele francizat!).

Aceste figuri nobiliare româneşti foarte in­teresante au captat imaginaţia unor scri­i­tori francezi renumiţi, cazul cel mai spec­taculos de împrietenire şi înrudire spi­ri­tu­ală fiind cel al lui Marcel Proust, care i-a introdus treptat pe românii de viţă veche, dar cu ambiţii literare în diverse saloane chic ale Parisului, în care, de altfel, ar fi fost destul de greu să pătrundă. Autoarei îi face mare plăcere să analizeze ro­mâ­nofilia lui Proust, cercetând legăturile de prietenie deoseobit de strânse pe care le-a avut marele scriitor francez mai ales cu An­toine Bibescu (fratele său Emmanuel locuind mai mult în România, murind în 1917), dar şi cu Anna de Noailles şi Marta Bi­bescu (con­sem­năm traducerea în limba ro­mână a cărţii Martei Bibescu Catherine-Pa­­ris, Editura Polirom, 2013). Prin in­ter­me­diul acestor prietenii, analizând imensa co­respondenţă purtată de-a lungul vieţii (un adevărat maniac al geniului epistolar - scria scrisori mai ales noaptea, nu le da­ta, ci menţiona doar ora din noapte), Proust se interesa foarte serios şi de situaţia din România antebelică şi din ajunul intrării Ro­mâniei în primul război mondial (au­gust 1916). Simpatic este şi faptul că Marta Bibescu, care nu avusese cine ştie ce le­gături cu Proust, decât prin asociere (era verişoară cu cei doi fraţi Bibescu – ori­cum, toţi erau înrudiţi într-un fel sau al­tul), a încercat să profite de pe urma aso­cierii cu Proust în munca ei asiduă de a fi recunoscută drept scriitoare de limbă fran­ceză. Din acest punct de vedere şi citind cartea doamnei Roxana Verona, observăm că ţelul suprem al multor oameni de cultură români de dinainte de 1916, im­preg­naţi de cultura fran­ce­ză, era acela de a fi re­cu­noscuţi în Franţa, ne­inte­resându-i prea mult re­nu­mele lor din România, o ţa­ră subdezvoltată şi do­mi­nată de analfabetismul ru­ral (până la urmă, nici nu prea aveau cui să se adre­se­ze), spre deosebire de ambiţiile generaţiei 1927, care, cu toate păcatele ei politice, a fost transfigurată de o ambiţioasă şi nor­mală detaşare faţă de metropola franceză.

Picant este faptul că Antoine Bibescu a fost forţat de împrejurările potrivnice de după cel de al doilea război mondial să-şi vândă în anul 1949 Bibliotecii Uni­ver­si­tăţii Illinois colecţia însemnată de scrisori pe care i le adresase Marcel Proust, nu îna­inte de a fi publicat un controversat vo­lum de scrisori selectate – Lettres de Mar­cel Proust à Bibesco (Lausanne, 1949). Mo­tivul imediat şi cât se poate de terre-à-terre? Sărăcia, căci autorităţile co­mu­niste confiscaseră domeniile familei Bi­bescu din România, aşa că Antoine Bi­bes­cu, nobilul scăpătat, fostul dandy, a fost nevoit, pentru a se întreţine, să recurgă şi la astfel de artificii. De altfel, remarcăm că toţi aceşti reprezentanţi ai clasei elitiste moldo-valahe nu cunoşteau mai deloc ororile câştigării traiului de zi cu zi, putând să se dedice în voie pasiunilor spirituale (călătoriilor exotice întreprinse mai ales pentru a putea fi stoarse literar, precum a făcut-o şi Marta Bibescu, care s-a lansat în cultura franceză mare cu o carte de călătorii, Les Huits Paradis, scri­să în urma unui voiaj făcut în Persia în 1908). Nu este o judecată, ci doar o cons­tatare punctuală. Pentru a fi personaj dan­dy aveai nevoie de bani. Însă nu numai An­toine Bibescu a exploatat prietenia epis­tolară cu Marcel Proust, ci chiar şi Anna de Noailles, care, în ciuda faptului că a avut o legătură mai discretă cu autorul ci­clului À la recherche du temps perdu, nu i-a pierdut scrisorile. În 1931, scriitoarea a publicat un volum cu 50 de scrisori pri­mite de la Proust care mai de care mai elo­gioase la adresa operei sale (evident, chiar şi în prefaţă, Anna de Noailles se vede obli­gată să tempereze şi minimalizeze torentul de laude care-i erau aduse de Proust, ceea ce a stârnit de altfel ironiile unui André Gide, mai atent la astfel de elogii de­şăn­ţate). Înaintea lui Proust, un alt scriitor, e drept, acum mai puţin cunoscut, dar care a avut parte de un mare succes în epocă şi care a avut legături intime cu spaţiul ro­mânesc a fost Pierre Loti. El a devenit in­timul lui Carmen Sylva, pseudonimul li­terar al Reginei Elisabeta, soţia severului Ca­rol I, şi care s-a şi oprit în România de două ori (25 septembrie - 6 octombrie 1887 şi 3-7 mai 1890) în drumul său către Orient. Loti a ţinut şi un jurnal în care-şi descrie peripeţiile, notându-şi sur­prin­de­rea să regăsească în castelul din Carpaţi ra­finamentul şi le savoir vivre francez. Evi­dent, vizitase şi fusese oaspetele nu al vre­unui han obscur, ci chiar al Castelului Pe­leş, unde o admiră pe Regina României cântând la pian, înconjurată de dom­ni­şoarele de companie!

Anna de Noailles (1876-1933), prin­ţesă Brâncoveanu, contesă Ma­thieu de Noailles, s-a născut la Paris în 1876 dintr-un tată ro­mân, prinţul Grigore Bibescu-Brâncoveanu (formula francizată Grigoire de Brancovan), fiul fostului domnitor mun­tean Gheorghe-Dimitrie Bibescu, care a condus principatul Valahia între 1842-’48 (în mod simbolic şi relevant pentru fran­cofilia acestor elite: am descoperit că în­cercarea lui de a introduce limba franceză ca limbă de predare în școlile superioare a fost destul de rău privită de autohtonii ro­mâni) şi al unei mame grecoaice, Rallou Musums / Musurus, dintr-o familie cre­ta­nă stabilită în celebrul cartier Fanar. Am­bii săi părinţi nu au trăit prea mult în Orient, mama sa crescând la curtea Re­gi­nei Victoria, unde tatăl său era am­ba­sa­do­rul sultanilor de la Stambul. Anna Brân­co­veanu s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles în anul 1897. Poate că autoarea volumului, înainte de a desfăşura armele grele ale ana­lizei literare de text, ar fi uşurat lectura făcând o scurtă expunere biografică a celei care a fost Anna de Noailles, chiar dacă stu­diul nu se adresează neapărat pu­bli­cului larg, ci celui care deja are cunoştinţe ample despre figurile evocate şi scrierile lor. Anna de Noailles a scris volume de po­ezie în franceză, foarte apreciate în epocă, fiind atrasă de peisajele exotice orientale, de lumină, de beţia primăverii, delirul dra­gostei, sărbătoarea simţurilor: Le Coeur innombrable (1901), L’Ombre des jours (1902), dar şi-a publicat memoriile înainte de a muri, în 1933, cu titlul Le Livre de ma vie. În 1931 a fost ridicată la gradul de mare comandor al Legiunii de Onoare, fi­ind prima femeie care a obţinut acest ti­tlu. La ceremonie a participat şi George Enes­cu. Rămăşiţele ei pământeşti se află în­mormântate în cimitirul parizian Père-Lachaise, cu excepţia inimii, care a fost în­gropată pe malul Lacului Leman (Geneva). Anna de Noailles a fost mai degrabă ig­norată în spaţiul cultural românesc încă din perioada interbelică, ba, mai mult, chiar a fost privită cu răceală după ce în anumite momente ale vieţii sale s-a dezis cu superioritate de ţara tatălui ei (care ta­tă provenea totuşi dintr-o familie celebră, din înalta boierime valahă). Un astfel de prilej a fost folosit şi de Octavian Goga în 1912 pentru a-i trimite o scrisoare în ver­suri în care o condamna pentru această ati­tudine. Până la urmă, dragoste cu sila nu se poate şi, dacă Anna de Noailles a pre­ferat să se dezică de România şi de cul­tura română (a scris toată viaţa în limba franceză), nu putem decât să-i respectăm opţiunile. De altfel, la acest nivel nici Cio­ran nu se simţea prea bine. Din această pers­pectivă, Nicolae Iorga avea în 1936 un punct de vedere valabil: „cred din toată ini­ma mea că între cineva care scrie în română cu un talent mediocru, ins­pi­rându-se din străinătate, şi cineva care transpune acordurile misterioase ale su­fletului nostru într-una dintre cele mai mari literaturi a lumii eu îl prefer pe acesta din urmă“.

Făcând legătura între această pri­mă generaţie de scriitori cu ori­gini româneşti şi următoarea, ca­re a influenţat şi îmbogăţit cul­tu­ra franceză, remarcăm diferenţa de profunzime şi valoare între nume pre­cum Anna de Noailles, Elena Văcărescu sau Marta Bibescu şi numele grele, de ori­gine mult mai modestă, precum Panait Is­trati, Emil Cioran, Brâncuşi, Eugen Io­nes­cu sau Tzara. Volumul Parcours fran­co­phones: Anna de Noailles et sa famille culturelle dovedeşte şi impactul uriaş pe care l-au avut cultura şi limba franceză, dacă nu asupra întregului popor român de dinainte de 1945 (era şi destul de greu, având în vedere procentul mare din po­pu­laţie analfabetă, care locuia în mediul ru­ral), dar asupra elitei politice şi culturale. În condiţiile în care, acum, cu greu des­coperi vreun reprezentant al clasei po­li­tice care să cunoască funcţional măcar lim­ba engleză (nu mai punem la socoteală franceza sau germana). O ediţie în limba ro­mână, poate mai populară, ar fi o re­cu­perare necesară şi nici măcar un pariu editorial riscant, dacă această carte ar fi cumpărată măcar de toţi cei care frec­ven­tează distinsul şi elitistul Lycée Français „Anna de Noailles“ de Bucarest. Et pour cause! //

// ROXANA M. VERONA

// Parcours francophones: Anna de Noailles et sa famille culturelle

// Honoré Champion Editeur, Paris, 2011