Noica sau ingenuitatea aplicata (cronica de carte)

Citind volumul Constantin Noica în arhiva Securităţii (Humanitas, editat de Dora Mezdrea, cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu), mi-a venit în minte imediat sintagma „a treia închisoare“.
Este foarte justificat să pui sub semnul acesta, al unei detenţii în libertate, perioada care a urmat în viaţa filozofului român după ce a fost constrâns, între 1949 şi 1958, la domiciliu obligatoriu, la Câmpulung-Muscel, şi mai ales după ce a petrecut apoi şase ani (din douăzeci şi cinci) după gratii, în urma procesului Noica–Pillat. Nu vom relua detalii referitoare la acest proces, care a avut ca scop reducerea la tăcere a intelectualităţii româneşti, pentru că sunt deja cunoscute.

Volumul cuprinzând documente de arhivă, din 1965 până în 1978, nu reproduce decât o parte dintr-un imens dosar de urmărire al cărui „obiectiv“ a fost Constantin Noica. Motivele pentru care Securitatea a desfăşurat ani şi ani de zile forţe redutabile – umane şi tehnice – de supraveghere a filozofului sunt, în principal, articolele de tinereţe favorabile legionarilor şi apoi călătoriile în străinătate ale acestuia, din anii ‘70, în care i-a (re)întâlnit pe membrii marcanţi ai exilului românesc, de la Eliade la Cioran, de la Ionesco la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pentru a nu-i cita decât pe cei mai cunoscuţi. Cu alte cuvinte, argumentul Securităţii era că filozoful român este un inamic perpetuu al regimului, orice ar face. Mai mult, după ieşirea din închisoare, el începe să publice cărţi şi se ocupă chiar de o minişcoală de filozofie, având câţiva discipoli, potenţialul de risc destabilizator creştea, deci, în ochii aparatului de represiune.

Cum, după 20 de ani de la căderea comunismului, în România există încă mulţi nostalgici ai regimului şi destui foşti colaboraţionişti care, chiar dacă ar vrea, nu ar putea să nu ţină discursuri ambigue despre acea perioadă, merită să precizăm câteva lucruri, pornind de la chiar argumentele lor. Pentru cei care susţin că închisorile comuniste au fost o greşeală „inevitabilă“, dar că regimul s-a achitat după aceea reabilitându-i în plan social pe foştii deţinuţi, acest volum arată clar măsura în care a primi o slujbă şi o locuinţă nu antrena o reală libertate a individului. Toţi cei care au făcut puşcărie pe motive politice au continuat să fie urmăriţi, iar ei ştiau acest lucru, prin urmare îşi trăiau libertatea în mod parţial, aşa cum era şi cazul.

Revenind la pericolul pe care l-ar fi reprezentat Constantin Noica, discuţia nu este, din capul locului, simplă. Filozoful ieşit din închisoare la vârsta de 55 de ani nu-şi mai doreşte decât să-şi poată scrie şi vedea publicate cărţile, apoi visează la proiecte culturale de anvergură, cum ar fi publicarea Caietelor lui Eminescu, traducerea Operelor complete ale lui Platon sau înfiinţarea unui institut de istoria religiilor condus de Mircea Eliade. Face dezbateri filozofice cu Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă, Thomas Kleininger şi Andrei Pleşu şi vrea să demonstreze că, dacă învăţatul grec Coridaleu era studiat într-o şcoală românească din sec. al XVII-lea, am putea vorbi de 300 de ani de învăţământ românesc, şi nu de 100 de ani. Merge până într-acolo încât se ceartă cu unii dintre membrii importanţi ai diasporei româneşti, cum ar fi Virgil Ierunca sau Eugène Ionesco, pentru că, în patosul pe care îl trăieşte faţă de proiectele sale culturale, realizabile doar cu acceptul autorităţilor de la Bucureşti, atitudinea extrem de critică a acestora la adresa regimului comunist devine, orice s-ar spune, un soi de piedică. De aici, neînţelegerea – care vine din rea-voinţă - privind aşa-zisul colaboraţionism al filozofului. În fapt, era Constantin Noica un potenţial pericol pentru sistem? Da şi nu. Din înşiruirea proiectelor sale culturale, este vădit că nu. Dar, dacă ne gândim că etapa următoare, după ce cultura îţi oferă refugiu şi te construieşte, este să te elibereze de orice fel de constrângeri în gândire şi în acţiune, atunci putem vedea, pe termen mai lung, un potenţial destabilizator în demersurile culturale la care visa şi pe care le-a şi înfăptuit, parţial, Noica.

Securitatea făcea filaje şi se baza pe informatori, pe care îi recruta dintre apropiaţii celui vizat, iar dacă era cazul, monta în casa respectivului aparatură de ascultare. Aceste conversaţii private erau apoi transcrise şi reproducerea lor, în carte, deşi necesară pentru a dovedi că fenomenul chiar a existat, îi lasă cititorului o regretabilă senzaţie de voyeur.

Trei lucruri ar trebui spuse aici: supravegherea nu era unicul scop al Securităţii, ea încerca, pe cât se putea, să-l şi influenţeze pe urmărit. În cazul lui Noica nu a avut succes, pentru că un raport consemnează limpede: „Raportez că… Noica Constantin rămâne la concepţiile şi convingerile sale, nu poate exista speranţa măcar a unei neutralizări sau influenţări“.

Apoi, toată această urmărire josnică nu ar fi avut amploarea pe care a avut-o fără aportul informatorilor: aceştia sunt de-a dreptul „ofertanţi“, ca sursa „Făgărăşanu“, coleg de studii cu Noica, care „se oferă, dacă este nevoie“ să dea informaţii despre filozof! Sau sunt „binevoitori“, dar precauţi, ca Alexandru Rubeli, prieten apropiat al lui Gabriel Liiceanu, care stă la dispoziţia Securităţii de câte ori e nevoie, dar vrea să facă relatările verbal! Tipul uman al informatorului este ocultat sistematic în dezbaterile din spaţiul public românesc, probabil tocmai pentru că, aşa cum arătau nişte statistici, cei vizaţi sunt mult prea numeroşi…

În fine, urmărirea ia asemenea proporţii încât găsim pasaje de comentariu critic la adresa cărţilor lui Noica şi ale discipolilor săi. În funcţie de inteligenţa, cultura şi nu în ultimul rând de invidia „surselor“, avem nu doar o relatare a programului de viaţă al acestor oameni – Noica şi apropiaţii săi –, ci o imixtiune diabolică în viaţa lor privată, cât şi în actele lor de cultură. Sursele „Toma“ sau „Toni“, pentru Noica, sau „Nicoară“, pentru G. Liiceanu, se dovedesc foarte active în comentarii critice ale ideilor şi scrierilor acestora.

Cum se citeşte, în cele din urmă, acest volum care, prin rapoartele unei instituţii kafkiene, ar trebui să redea imaginea unui om hăituit? Se citeşte cu uimire, pentru că există o uriaşă disproporţie între cel urmărit şi urmăritor, în două sensuri. Personalitatea lui Constantin Noica reiese ca fiind alcătuită din fervoare, în sens aproape religios, de devoţiune şi ardoare faţă de proiectele sale culturale. Este apoi alcătuită din puritate interioară, care presupune o anumită inocenţă (prin neaderarea la Rău) şi o detaşare de realitatea pragmatică; mai mult, o detaşare şi de sine, pentru că tot ceea ce mai contează e idealul (cultural) urmărit. Şi e alcătuită şi dintr-o perseverenţă în urmărirea idealului, într-o concentrare exclusivă asupra acestuia. Noica este excesiv în însufleţirea sa creatoare, dar avem în cazul lui o lipsă de măsură care uimeşte şi provoacă admiraţie, pentru că, în loc să ducă la ego-ul unui individ, face dovada unei dăruiri de sine destul de singulare în cultura românească. El este un ingenuu aplicat!

Ajungem, astfel, la patriotismul lui Constantin Noica. Făcând parte din generaţia interbelică, el a aderat la mişcarea legionară, care, prin lipsa de răbdare, voinţa de a arde etape istorice, dar şi prin alte greşeli, s-a autoexclus dintr-o reformare viabilă a societăţii româneşti. Patriotismul însuşi s-a văzut compromis pe termen lung, apoi confiscat de o anumită categorie de colaboraţionişti ai regimului comunist. Privind însă cu onestitate pasiunea lui Noica de a crea cultură românească, nu putem să nu recunoaştem acest sentiment atât de problematic pentru noi, românii: patriotismul.

Imensa investiţie afectivă a lui Noica în proiecte culturale româneşti ar fi fanatică, adică iraţională, dacă nu ar fi completată de un moment de cumpănă: el scrie, la un moment dat, textul Amintiri din închisoare, pe care a vrut să-l publice în Occident prin intermediul fostei sale soţii, de la Londra, dar manuscrisul a fost interceptat de Securitate. Dacă nu ar exista această mărturie a „amărăciunii“, am putea să credem că Noica îşi pierduse într-o oarecare măsură normalitatea, în elanurile sale creatoare. Existenţa acestui text ne demonstrează că dincolo de discursurile care pot părea uşor derapante, pe care le ţinea diverşilor responsabili culturali sau ofiţeri de Securitate, filozoful a rămas mereu lucid.

În mod fericit, anul 2009 este anul centenarului Noica, dar şi Ionesco. Dincolo de tribulaţiile unor alegeri de viaţă la care i-au dus adesea varii particularităţi de temperament, cei doi se impun ca repere etice, într-o vreme în care România are nevoie mai mult ca oricând de aşa ceva. //

// DORA MEZDREA (ed.)
// Constantin Noica
     în arhiva Securităţii
// Humanitas, 2009