Pe aceeași temă
Dintotdeauna, piesele "mari" ale lui Cehov - in ordine cronologica: Pescarusul (prima, datand din 1896), Unchiul Vania, Trei surori, Livada cu visini - mi s-au parut impregnate de mister, un mister si psihologic, si metafizic, cu sugestii adanci asupra sensurilor ultime ale vietii omenesti.
Pescarusul e, poate, cea mai tainica dintre ele.
Actorii interpreteaza roluri. Creeaza personaje. Regizorul, insa, interpreteaza piesa. Un regizor trebuie sa fie un soi de psihanalist specializat in opera teatrala, sa degajeze sensurile ascunse si, in acelasi timp, general-omenesti, care, prin operarea lui specifica, devin accesibile. E un om de teatru nu frecvent, chiar rarisim.
Daca e vorba de un clasic, autorul apartine istoriei, mentalitatea lui nu ne mai e decat in parte accesibila. Interpretii - actorii, regizorul - sunt contemporani cu publicul, un text vechi de sute de ani prinde viata... Nu exista regizori de avangarda, asa cum nici actorii nu sunt de avan- sau de ariergarda. Un regizor bun lumineaza spectatorului contemporan textul. Altfel, ramane un scenariu. Un regizor trebuie sa-mi aduca ceva pe care eu, ca cititor, nu sunt capabil sa-l vad in textul scris. Felul cum pune accentele, cum canta pe temperamentul actorilor, ca un violonist pe corzi, este hotarator. Aceasta conlucrare dintre actorii (remarcabili) si regizor mi s-a parut evidenta si foarte productiva in spectacolul de la Sibiu.
Andrei Serban ma facuse acum cateva luni sa inteleg mai bine cum a reinviat Sarah Kane genul antic al tragediei, inghetat din secolul al XVII-lea incoace (cand a pus in scena Purificare cu Teatrul National din Cluj). Acum, am vazut Pescarusul lui Cehov si am ridicat un colt din valul misterios-poetic care acopera acest text magnific. Stilizarea extrema a montarii lui Serban, disciplina riguroasa pe care o imprima actorilor sunt pasi catre esenta. O anumita cadenta, un legato (nu numai faptul ca piesa e jucata fara pauza, dar si dinamismul interpretarii, o isterie controlata, freamatul sexual feminin, apatia incontrolabila a barbatilor) usureaza intelegerea. E greu sa pierzi atentia. Serban da ritm spectacolului (fara un ritm, sustinut dar negrabit, sensul se pierde, esueaza in aproximatie).
S-a spus ca Pescarusul poate fi conceput ca o parafraza la Hamlet. Sunt, in comedia lui Cehov, citate din tragedia shakespeariana. In actul I, Arkadina (vazuta de mine cu Maria Presecan, o prezenta remarcabila) exclama, ca si regina: "O Hamlet! Speak no more! / Privirea mi-ai intors-o spre-al sufletului hau si l-am vazut atat de plin de rani insangerate / Scapare nu-i!", iar Treplev, fiul ei, raspunde, cu vorbele lui Hamlet: "De ce in voia raului tu te-ai lasat / In bezna crimei dragostea cersind?" (dialogul apare in actul III, scena 4 din Hamlet). Faptul ca Nina si Treplev incearca sa ilustreze in fata Arkadinei si a iubitului ei, artistul conformist Trigorin, o forma artistica noua, revolutionara seamana cu procesul instruit de actorii din Hamlet in acuzarea cuplului criminal rege-regina. Si, asemanator cu Hamlet, nodul actiunii Pescarusului este iubirea incestuoasa a lui Treplev pentru Arkadina. Ca asta e tema centrala a piesei apare foarte clar in montarea lui Serban. Si Sofocle, in trilogia lui Oedip, si Shakespeare, in Hamlet, au desemnat conflictul oedipian drept miezul tragediei umane.
Iata partea inspirata de tragedie. In bogatia scenariului cehovian regasim si urma comediilor shakespeariene: lantul dramatic al iubirilor neimpartasite. Medvedenko o iubeste pe Masa, care-l iubeste pe Treplev, care-o iubeste pe Nina, care-l iubeste pe Trigorin... Ca in A douasprezecea noapte, de pilda...
Criticii se intreaba si reintreaba de ce Pescarusul e subintitulat "comedie": e o aluzie tocmai la acest sir de iubiri neimpartasite. Prin "comedie", aici, ar trebui sa intelegem "comedie shakespeariana".
Iubirile se fac, desfac, reinnoada... Cu doza lor de isterie, de salbatice dezlantuiri sexuale, asa cum e in viata... Perechile sfarsesc prin a se forma, a capata stabilitate, sau se desfac. Dincolo de comedia iubirii, intrezarim mersul firesc al lumii, entuziasmele, blazarea, succesele si insuccesele, versatilitatea, usuratatea fatala... Nu mai stim - nu mai vrem sa stim - daca e vorba de dragoste sau de o metafora a existentei omenesti.
Si mai ramane o intrebare: cine e pescarusul, pasarea netot impuscata de Teplev (pescarusii nu se impusca!)? Oferindu-ne o prima interpretare, Trigorin noteaza subiectul unei povestiri posibile: " o fata tanara, ca tine «Nina», crescuta pe malul unui lac: iubeste lacul ca un pescarus si e fericita si libera ca un pescarus. Apoi apare un barbat, o vede si pentru ca nu are nimic mai bun de facut ii nenoroceste viata. O distruge... cum a fost distrus pescarusul acesta" (Trigorin o spune cu o candoare cinica, aproape stavroghiniana). Dar urmarea dramei infirma ipoteza. Nina Zarecinaia (admirabila, Andreea Bibiri) s-a dovedit mai puternica decat ar fi crezut seducatorul profesionist Trigorin. A devenit actrita. Nu actrita sublima care s-a visat, dar totusi cineva capabil sa-si traiasca visul, cel putin pana la un punct. Si, mai ales, merit suprem pentru Cehov, tema recurenta in teatrul lui, sa traiasca muncind.
