Noua critica priveste inapoi

La o suta si ceva de ani de la "fabricarea" canonului literar romanesc de catre Titu Maiorescu, la peste saptezeci de la modernizarea lui fortata prin intermediul esteticii cultivate la Sburatorul lui E. Lovinescu, dupa un lung si paradoxal moment de echilibru, in anii ‘70-’80 ai veacului trecut, literatura romana isi suporta in ultima vreme brusca emancipare de sub aceasta relatie de rodnica subordonare si isi produce singura criticii.

 Abrupta, constatarea acopera, cred, realitatea imediata, compusa in primul rand din retragerea lui Nicolae Manolescu din exercitiul curent al autoritatii critice, ca si din demisiile mai discrete ale colegilor sai de generatie, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu, Mircea Martin s.a., impreuna cu care (alaturi de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ce-i drept) constituise decenii la rand principalul instrument de formare a gustului public. Misiunea acelei critici literare, cu componenta accentuat normativa, a fost inlocuita greu dupa ’89 - si nu imediat - de un fel special de misionariat critic, menit sa recastige nevoia de criterii, iar aici ingredientul-cheie era scriitura charismatica. Dupa 2000, noua generatie de scriitori, complet dezlegati de estetica impregnata politic a predecesorilor si negasind la criticii activi mai mult decat curiozitatea fata de un sunet nou, si-a inventat din mers critica de care avea nevoie. La fel au facut si optzecistii in ultimul deceniu sub Ceausescu, cu deosebirea enorma ca atunci nu doar scriitorii, ci si criticii se formau in aceleasi laboratoare... critice: Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Martin, Mircea Zaciu. Azi, dimpotriva, tinerii critici au inceput in raspar fata de semnaturile cu autoritate, sustinandu-si in corpore congenerii prozatori sau poeti, dar mai ales pastrand o initiala rezerva fata de autorii consacrati. Etapa nu a durat prea mult, de vreme ce ii surprindem acum intr-o frumoasa tatonare a pozitiilor din establishmentul critic, intorsi in buna masura spre redescoperirea istoriei literare. Sanatos instinct de armonizare a criteriilor si efect de maturizare deopotriva.

 E ceea ce se vede deocamdata, fara niciun indiciu ca fenomenul e durabil si ca nu suntem, de fapt, la mijlocul unei transformari inca misterioase. Ca o concluzie de etapa: tinerii critici literari sunt, in mare masura, produsul tinerilor scriitori - prozatori mai ales, dar si poeti, dramaturgi si scenaristi, care s-au impus aproape pe cont propriu, mai precis prin castigarea interesului unui alt tip de promotor: editorul. In spatele celor mai cunoscute nume ale noii literaturi se afla de cele mai multe ori, cum am mai spus, vointa de innoire a unor edituri cu fler si cu ambitia de a readuce cartii valoarea de produs ravnit si, implicit, valoros.

Promotia compacta a noilor prozatori si poeti a fost sustinuta constant de semnaturile unor Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Marius Chivu, Simona Sora, Bogdan Cretu, Andrei Terian, Antonio Patras, Luminita Marcu s.a. Unii dintre ei sunt deja autori de volume si ingaduie constatarea ca vechea obsesie a criticii literare romanesti, ambitia sintezei, i-a ajuns din urma pe cale genetica. Fac foiletonistica, dar ravnesc la studiul rotund, la perspectiva personala si isi definesc tot mai clar distinctia dintre critica literara si gazetarie culturala. Optiunile si tonul fac delimitarile, inca fluctuante, dar deja de neignorat. Daca nume precum Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache si Bogdan Cretu au decolat direct spre monografii sau eseuri critice la tema, Luminita Marcu, Simona Sora, Marius Chivu, Alexandru Matei prefera inca foiletonistica pe ton mai mult sau mai putin autoritar, preocupati de desenarea propriilor teritorii. Inca si mai interesant, altoiul universitar din biografia profesionala a unora dintre ei ne rezerva probabil, in viitor, combinatii imprevizibile. Raman in alta categorie recenzentii harnici si iritabili, care condimenteaza publicatiile de gen, in cel mai bun caz.

Tinerii critici literari de azi sunt asadar intelepti, mai putin destinsi decat antecesorii lor la aceeasi varsta. Toarna fundatii prudente pentru viitorul scrisului lor si rapida lor calibrare trebuie privita ca un semn de binevenita stabilizare.

 Dupa un studiu cu buna arhitectura despre avangarda, semnat recent de Paul Cernat, dupa consistenta monografie I.D. Sirbu tiparita de Daniel Cristea-Enache, dupa cartile lui Antonio Patras si Angelo Mitchievici despre Ibraileanu, respectiv Mateiu Caragiale, ieseanul Bogdan Cretu publica un eseu despre Utopia negativa in literatura romana*, in care propune raspunsuri foarte interesante la intrebari mai vechi, niciodata adunate la un loc: de ce au avut infinita putere de reverberare, in literatura romana, texte de autoevaluare coroziva a specificului romanesc, de tipul Istoria ieroglifica ori Tiganiada pana la Adio Europa? Care sunt sursele unui anumit tip de alegorism care a ambalat rareori idei politice, dar a parazitat stilistic, la un moment dat, si cu destul succes, canoanele expresiei literare (vezi productia fastidioasa a prozatorilor din anii ‘70, de la Dumitru Radu Popescu la Ivasiuc, pana la Platon Pardau si chiar mai jos)? De ce nu avem utopii, ci un numar mare de antiutopii, distopii, parabole, pamflete alegorice si alte eschive?

 Ultima intrebare/constatare nu e de tot noua - referintele adunate chiar de tanarul critic stau marturie. Dar ceea ce procura in mod special cartea lui Bogdan Cretu este lista antiutopiilor din literatura romana, mai bogata decat s-ar banui si discutabila in unele puncte, ceea ce era si de asteptat, si de dorit. Dimitrie Cantemir, cu Istoria ieroglifica, Ion Budai-Deleanu, cu Tiganiada, Stefan Zeletin, Din Tara Magarilor, Tudor Arghezi, Tablete din tara de Kuty si Cimitirul Bunavestire, A.E. Baconsky, Biserica Neagra, Ion Eremia, Gulliver in Tara Minciunilor, Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager, Octavian Paler, Viata pe un peron, Ion D. Sirbu, Adio, Europa!, dar si texte de Ion Ghica, Vasile Voiculescu, Caragiale, Alice Botez, Paul Goma, Alexandru Ecovoiu, Matei Visniec, Oana Orlea, Nichita Danilov, Petru Cimpoesu si chiar poezii de Ruxandra Novac compun materia pe care se demonstreaza urmatoarea teza: literatura romana nu a cultivat utopia ca gen literar (contraexemplele sunt putine si nu corespund suficient prototipului, in opinia lui Cretu si a autorilor citati de el), ci a imbratisat de la bun inceput, chiar de timpuriu, antiutopia, inclusiv in varianta ei diluata, parabola. Teoria e pusa sub un constiincios blindaj bibliografic, dar mult mai interesanta e selectia de explicatii extrasa de aici.

 Conjuncturile istorico-politice rezolva mare parte din caracterul de exceptie al literaturii romane in raport cu tema: romanii au inceput sa calatoreasca tarziu, n-au avut niciodata drept ax o civilizatie de tip urban, precum occidentalii, si-au dezvoltat foarte greu o cultura scrisa, ceea ce i-a lipsit de grundul filosofic pe care infloresc de regula utopiile. In fine, dupa ce istoria i-a deprins devreme cu fatalismul, scepticismul, supusenia smechera sau tranzactionala, au descoperit tarziu fictiunea - alt element indispensabil constructiei literare utopice. A rezultat obisnuita evolutie comprimata, "arderea etapelor": cand inca se scriau utopii, noi abia inventam literatura, dar direct in cheia antiutopiei - vezi Tiganiada, de pilda. La vremea antiutopiilor occidentale, care au marcat cu profetiile lor a doua jumatate a secolului XX - Orwell, Koestler, Bradbury etc. -, noi, tot in raspar: antiutopiile romanesti sunt toate "retrospective", scrise "in cunostinta de cauza" si starnite de efectele trairii pe viu a "utopiei comuniste".

 In linii generale, studiul lui Bogdan Cretu e convingator si captivant, are observatii de finete, in care se vede limpede placerea lecturii critice. Texte considerate indeobste utopii (Cezara lui Eminescu) sunt verificate cu modelul alaturi si puse sub un nou diagnostic, daca nu complet diferit, macar mai nuantat. Istoria ieroglifica si Tiganiada sunt scoase de sub eticheta pripita de utopii. Cantemir face pasul "de la mimarea utopiei la imaginarul antiutopic", iar Budai-Deleanu, cu al sau "perfect bruion utopic", creeaza deja o parodie a pattern-ului si inventeaza fictiunea.

 Mai putin agreabile sunt alinierile mecanice cu texte de valori foarte diferite, prin abuzivul apropierii, indeobste folosit de incepatori. Cand te astepti mai putin, autorul reactioneaza conform cu experienta sa de acum. Rezulta un ton asertiv sau chiar polemic: nimic nu-l impiedica, de pilda, sa consume zeci de pagini povestind romane pe care singur le considera anoste (Al doilea mesager, de Bujor Nedelcovici, i se pare o "speculatie monotona" ce "reia cu placida fidelitate tiparul antiutopiilor-etalon"; Octavian Paler, Viata pe un peron, sufera de "un anumit gongorism" dublat "de un sentimentalism auster" s.a.m.d.), dar gaseste de cuviinta sa polemizeze cu Mircea Tomus pentru Ion D. Sirbu si sa-l plezneasca total gratuit pe Mircea Cartarescu cu... Tudor Arghezi: "Misoginismul arghezian este, oricum, preferabil nevirilului filoginism cartarescian".

 Bogdan Cretu are insa din start cateva atuuri in aceasta carte: subiectul suculent si o perspectiva bine construita in raccourci, care propune o linie continua de "filiatii", pe doua sute si mai bine de ani de literatura. Conteaza mai putin daca ipoteza e integral acceptabila si mai mult ca se dovedeste invioratoare. Cam de aici incep insa si scaderile.

 In mod evident, varsta fragmentelor din care se compune Utopia negativa in literatura romana difera mult. Introducerea vioaie si sigura pe sine, care defineste termenii de utopie si antiutopie cu apel strans la bibliografie, apartine unui universitar la largul lui. Il tradeaza poate un pic teama de-a nu fi tratat de superficial ("in ciuda lacunelor sau a stangaciilor lucrarii de fata..."). Autorul celorlalte pagini insa e uneori un student stangace ("Imagistica folosita de autor in construirea antiutopiei sale este una de ordin eschatologic..."), ingropat in obositoare prezentari descriptive. Capitole lungi povestesc, practic, romanele lui Ion Eremia, Tudor Arghezi, Stefan Zeletin, Alexandru Ecovoiu, Nichita Danilov, piese de teatru de Vasile Voiculescu sau Matei Visniec s.a.m.d. Ciudate eclipse de discernamant fac ca alaturi de Raymond Ruyer, Gianni Vattimo, Jean Servier, Fernando Ainsa, G. Calinescu, Nicolae Manolescu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Antohi (un precursor esential in istoria subiectului), sa fie citati si Mircea Oprita, Nicolae Rotund, Valentin Silvestru, Serenela Ghiteanu, Crina Bud sau autori de prezentari de dictionar. Nu sunt putine contextele in care nume sau cuvinte frantuzesti sunt ortografiate gresit (editura "Seuils", "nulle parte") si nici pasajele in care tasnesc inexplicabile sageti polemice, nimerite in gol: Sorin Antohi este "studiosul retras in ultima vreme intr-o macar decenta tacere" - aluzie ininteligibila in context; sau "patima revizuirilor" care ar fi cuprins literatura romana dupa ‘90, proces in care "a mai deraiat uneori de la calea cea dreapta" - nicio demonstratie, niciun argument.

Utopia negativa in literatura romana nu este totusi suma defectelor sale. Dimpotriva, este proba capacitatii analitice a autorului si a apetitului sau de interpretare a textului literar. Nu in ultimul rand, este surpriza unui condei atragator, ferit de uscaciunea multor eforturi exegetice meritorii, dar lipsite de har, care nu lipsesc din nicio generatie literara. Nici chiar din ultimul val.

 *Bogdan Cretu, Utopia negativa in literatura romana, Cartea Romaneasca, 2008, 264 pag.