Nu e obligatoriu să avem un titlu

Salonul de Proiecte s-a deschis cu Ion Grigorescu, ediţiile de “salon” s-au succedat abia după aceea. E semnificativ pentru că Ion Grigorescu e cel care ne-a deschis multora dintre noi arta contemporană însăşi. Îmi amintesc cum mi-au fost livrate primele noţiuni despre arta românească actuală; includeau întotdeauna acest nume enigmatic, plăcut şi sonor, ca şi cum era un de la sine înţeles pe care trebuia să mi-l însuşesc rapid şi eu. Pentru cei legaţi de mediul artistic local, arta contemporană românească este Ion Grigorescu. Trăim toţi cu convingerea mai mult sau mai puţin mărturisită că accesul direct la “spiritul” artei contemporane el ni-l face, că odată ce îl avem pe el, avem artă contemporană; prin el, suntem şi noi acolo. Şi nu oricum, suntem acolo „istoric”, epocal. Ştim nu din cărţi ci pe viu despre ce e vorba. În etern complicata istorie a artei româneşti, faptul că el „a punctat” arta contemporană e în beneficiul nostru: prin el o punctăm şi noi. Chiar dacă „nu e singurul”, cum el însuşi o repetă întruna, în ochii multora Ion Grigorescu este eroul care a adus sacrificial - marginalizat, bârfit, ignorat, neînţeles, invidiat - arta contemporană în România.

Fiecare generaţie după 1989 şi-a creat un Ion Grigorescu al ei. Cel pe care spunea Mircea Cantor că l-a descoperit ca pe o comoară în expoziţia „Experiment în arta românească după 1960” în 1997 nu pare să fie acelaşi cu cel pe care l-am descoperit eu în expoziţia „Resurse” din 2008. Dar toţi aceşti Ioni Grigoreşti sunt creaţii recente care s-au născut după, nu înainte de 1989, fasonaţi fundamental de raportarea noastră fluctuantă, mereu recalibrată şi redefinită, la câteva probleme cheie. La comunism, ideologie, memorie, sacrificiu, vină, supravieţuire. La opoziţie, putere, traumă, libertate. Şi la arta contemporană. Pe vremea lui Grigorescu Ion, Ion Grigorescu cu ghilimele nu se născuse încă. Mitul lui Ion Grigorescu a apărut doar odată cu perspectiva istorică, memorială, identitară, căreia îi suntem îndatoraţi acum şi care hrăneşte mitul din 1989 încoace.

Fără să-mi propun redeschiderea discuţiei (deşi ceva îmi spune că vor apărea ocazii de a o face, în câteva săptămâni începe Bienala de la Veneţia), controversa Pavilionului României de acum doi ani s-a învârtit, după mine, în jurul a nimic altceva. Mitul Ion Grigorescu iradia atât de puternic, încât îi căzuse victimă toată lumea, inclusiv Ion Grigorescu însuşi. Deşi lăudabil programul Salonului de Proiecte – „noi suntem cu artiştii şi Salonul există pentru a-i sprijini şi pentru a-i lăsa să decidă în primul rând pe ei” –, inaugurarea spaţiului în 2011 cu „Cortul diplomatic” a fost în contextul acela o confirmare a mitului sub formă de taking sides. Cu toate clarificările adăugate atunci, e o copilărie să pretinzi ca în acel moment „Cortul diplomatic” să fi fost receptat drept „proiect independent”, când pentru toată lumea – toată lumea - el era o replică. A fi critic, cum Salonul de Proiecte şi-a propus de atunci încoace, cu adevărat critic, ar fi însemnat să se „expună” both sides, să fie ambele puse pe masă. Lumea a fost de partea lui Ion Grigorescu înainte să afle şi indiferent de ce-ar fi aflat că se întâmplase, atât de covârşitor de partea lui - aşa a şi rămas de atunci - încât simţeai impulsul de a apăra poziţia adversă fie şi numai pentru a-ţi restabili ţie însăţi echilibrul, indiferent ce opinie personală ai fi avut. Degeaba mi se va explica cu toate argumentele că ar fi fost logistic imposibil să pui pe masă critic, sau necritic, sau oricum, ambele părţi. Nu cred că despre asta e vorba. Cred că e vorba de reafirmarea dincolo de orice, dacă mai era nevoie, a importanţei simbolice şi a prestigiului auratic în care am înfăşurat cu mânuţele noastre acest artist român. „Cred că îmi voi pune un linţoliu pe care să-l târăsc după mine”, mi-a zis el odată. În treacăt fie zis, în relatările de atunci Ion Grigorescu figura ca atare, dar cineva numit „Fetele” îl antura ca un ingredient deloc auratic, mai degrabă picant. Anetta Mona Chişa şi Lucia Tkacova s-au expus, cred, acestui calificativ, ca o apariţie meteorică pe firmamentul artei contemporane româneşti: au venit - au şpreiat - au plecat. Cu toate astea, trebuie spus că ele au rămas implicate ulterior în selecţiile proiectelor de la Salon, înaintea Aureliei Mihai şi lui Ciprian Mureşan, selectorii ultimelor ediţii.

Chiar filozofia bună a Salonului de a externaliza sursa de decizie asupra a ce proiecte se aleg, se produc, se expun, şi punerea ei pe seama artiştilor în locul curatorilor sau al oricui altcuiva, merită poate o observaţie. E adevărat, se întâmplă ca tocmai pe artişti să îi uităm ocupându-ne de arta contemporană, paradoxal tocmai pe ei; în schimb s-ar putea oare susţine că în România, dacă nu ei, atunci curatorii au pâinea şi cuţitul? Nu ştiu dacă artistul pariază pe curator sau invers, cum întreba tortul festiv de la inaugurarea Salonului de Proiecte, dar mă întreb dacă în România nu se pariază disproporţionat pe fiecare dintre ei (mitul Ion Grigorescu). „Noi, Salonul, suntem cu artiştii”, cei tineri care nu-şi pot expune sau produce lucrările în România (sunt descurajaţi să o facă), alunecă pe nesimţite în „noi, artiştii, suntem cu Ion Grigorescu”, cel care „nu a putut” să se expună pe sine în Pavilionul României (versiunea încetăţenită a controversei). Salonul a mizat pe identificarea simbolică a artistului român, „nou” (tipologic) şi tânăr (cronologic), cu Ion Grigorescu, cel vechi şi greu (valoric), şi a fost o miză cu impact, bine calculată pentru inaugurarea unui nou spaţiu de artă în Bucureşti. Transferul simbolic era gata făcut întrucât artistul român tânăr se vede şi se doreşte pe sine la fel de critic, de conceptual, de politic şi opoziţional pe cât îl percepe pe Ion Grigorescu a fi astfel.

Nu e la fel de trashy însă, şi asta e surprinzător. Artistul român tânăr care lucrează conceptual şi critic e un „Ion Grigorescu” fără aură deocamdată; mitul produce identificare. Dar e cu atât mai curios cum el produce şi diferenţă între cei doi. Diferenţa nu stă doar în faptul că porţiuni întregi din „Ion Grigorescu” sunt trecute sub tăcere, cum este dimensiunea religioasă – nu spirituală, ci religioasă (a cărei percepţie are o istorie a ei, extrem de interesantă, trecând prin momente mai tari cum sunt anii ’90, şi mai slabe cum e cel de-acum, când pare o latură a lui Ion Grigorescu tolerată cu îngăduinţă de toată lumea, ce să-i facem, tocmai pentru că de fapt nimeni nu prea ştie ce e de făcut cu ea, şi nici artistul nu pare să mai ştie). Diferenţa stă şi în faptul că aerul, alura, spiritul producţiei şi expunerilor lui (le ştim: precare, mizerabiliste, de o curăţenie estetică suspectă) lipsesc din lucrările şi show-urile artiştilor de azi. Chiar şi Salonul de Proiecte a debutat cu Ion Grigorescu într-un „Cort diplomatic” care arăta ca un pulover gros, greu, cu mânecile deşirate, de-ale lui (întotdeauna m-am întrebat dacă mânecile tricotate ale lui Grigorescu sunt lăsate să se deşire înadins). Dar Salonul a continuat apoi cu un display disociat ferm de mânecile deşirate. Nimic mai puţin trashy şi mai puţin deşirat decât „E obligatoriu să avem un titlu”. Poate fi obsedată de el, dar „arta conceptuală tânără” din România nu arată a Ion Grigorescu, nu-i seamănă, nu are imaginea lui. Îl ridică-n slăvi, dar nu-l fură. Ceva mă face să spun că aş prefera să fie invers.

Dacă primele ediţii erau într-adevăr saloane, expoziţii eterogene cu mulţi artişti şi multe lucrări, ultimele Saloane „de autor” (Ciprian Mureşan, Aurelia Mihai) par prin contrast solo show-uri colective, foarte strânse, concentrate şi închegate. Se pare că salonul de artă e un format de succes atunci când nu e un simplu salon, când se autosabotează. Cu toată nostalgia ironică faţă de diversele trademarks ale trecutului nostru comunist, cultivată azi la noi şi în alte expoziţii ca „Salonul de mai” sau instituţii cum e „Căminul Cultural”, ultimele Saloane de Proiecte numai saloane nu sunt. Dar asta îmi place la ele, cum aglomerarea prea democratic oferită prea multor proiecte din primele ediţii nu(-mi) plăcea.

Salonul lui Ciprian Mureşan a părut o ultimă piesă într-o evoluţie de display, ediţiile „de autor” mi s-au părut mai provocatoare decât celelalte. În mod firesc, „E obligatoriu să avem un titlu” are ceva de Cluj, de Plan B, dincolo de selecţia regională. Are un aer neted, perfecţionist, curat şi fin (Ciprian Mureşan mi-a spus că, de vreme ce sunt vechi prieteni, era de aşteptat ca Mihai Pop să fi învăţat una-alta de la el în tot acest timp). E mereu interesant să constaţi ceea ce mulţi încearcă să analizeze; că, deşi nu e medium-based, arta conceptuală are un stil, iar etalarea ei are un stil şi ea (în acelaşi sens în care Salonul ca instituţie expoziţională, sau pictura, sculptura, au istoria stilurilor lor). Punând degetul pe conceptualism şi criticalitate, Salonul s-a vrut de la început un fel de, cum să-i zic, „salon de artă conceptuală”, ceea ce, deşi pare puţin tare, nu sună neincitant pentru cineva curios să vadă tipul acesta de lucrări, deloc salonarde, expuse totuşi într-un format de masă, care nu e nici bienală. Se spune că virajul spre conceptualism şi discursivitate a luat amploare la noi în ultimii ani în absenţa condiţiilor de producţie pentru artă, tocmai ca o consecinţă a acestei precarităţi. Dacă e aşa, aici avem în sfârşit un conceptualism care nu mai trăieşte în cap, ci chiar e produs, turnat in corpore. Altfel, în general conceptualismul (cu variantele „artă conceptuală” sau „practici conceptuale”, de care nu se distinge clar) este un termen folosit încoace şi încolo mai degrabă intuitiv; după decenii de tiranie a reprezentării, de regulă moderniste, în arta autohtonă, ce se întâmplă în ultima vreme pare o campanie susţinută din toate părţile „Pentru conceptualism în arta românească!”. Cred că e nevoie de o discuţie mai amplă despre „conceptualismul românesc”, Salonul o poate inaugura. Dar revenind la in corpore, minunea s-a înfăptuit şi Pictura, drăgălaşa de ea, a venit şi ea la Salon, cum se anunţa pe facebook înaintea vernisajului fără titlu. Maliţia conceptualismului la adresa picturii, deloc recentă, nu e inoportună dacă în tensiunea dintre cele două una pariază pe cealaltă într-un fel sau altul. Fragilitatea asta uscăţivă şi atent controlată, de Cluj, de Plan B, de conceptualism, e în foarte mare măsură în tot aerul artei contemporane. Un aer acromatic ca albul şi griul tuturor Saloanelor - conceptualul e incolor, iar când culoarea intră în el, o face „ieftin”, prin breşe mascate sub materiale de mâna a treia: uniforme de muncitoare, cravate cu romburi, draperii de bâlci, cutii capitonate, globuri disco.

Nu ştiu câţi din artiştii pe care Salonul pariază vor fi la raport peste zece ani. Niciunul din ei nu e un debutant get-beget, deci lucrurile nu sunt atât de neevidente; nu sunt nici artişti egali, nici interşanjabili, cu toate că, vorba lui Mureşan, bună parte dintre ei încearcă să evite diverse trenduri şi alunecă în capcana altora. Doar că ei nu sunt unicul cal de bătaie, şi aceia care vin să vadă Salonul sunt o miză. Deşi nu sunt singurele spaţii care merită urmărite în Bucureşti, Salonul de Proiecte şi Platforma sunt cele mai coerente şi mai productive. Vezi venind acolo şi nume mai grele, dar te pierzi printre puşti şi puştoaice, mulţi studenţi ai Alexandrei Croitoru, Magdei Radu sau ai Simonei Dumitriu. Contextul acestor spaţii e la fel de interesant, şcoala de artă şi MNAC-ul, şi cred că atunci când vin la Salon sau la Platforma, oamenii vin şi la ele şi la MNAC, nu disociază ci identifică spaţiul cu instituţia, iar asta poate avea implicaţii importante.

Pe oamenii ăştia îi pune în lumină un artist ca Ion Grigorescu, amestecat şi el printre ei; până una alta, mitologizat sau nu, Ion Grigorescu e singurul artist român din anii ’70 care vine la vernisajele noastre de-acum. E acolo. Şi oricâtă mitologie s-ar vârî în el, nu poţi să spui că Ion Grigorescu nu are totuşi ceva conceptual şi critic; avem dreptate să-l luăm drept reper şi nu e ceva intrinsec rău în faptul că artiştii tineri îl văd ca pe un model. Însă, curaj, putem discerne mai limpede şi mai fin de-atât. El o face atunci când spune că „trebuie să treacă ani ca să se nască un (artist) contemporan”. Mă întreb cine pe cine pariază mai mult, noi pe el sau el pe noi.