Pe aceeași temă
"Niciodata nu-mi place sa vorbesc sau sa scriu despre subiectul pieselor mele, despre intelesul si semnificatia lor. Le gasesc elocvente, clare pentru toata lumea care incearca sa le abordeze ca pe niste experiente unice de viata" marturisea Edward Albee, "unul dintre putinii cu adevarat mari dramaturgi americani in viata" - potrivit lui Ben Brantly, unul dintre cei mai importanti critici de teatru, jurnalist la The New York Times.
Prin urmare, n-ar fi indicata relatarea subiectului din Cui i-e frica de Virginia Woolf?, primul sau text important - rasplatit cu Premiul Tony (1962) - si care a deschis seria trofeelor ce numara patru asemenea distinctii (ultimul acordat in 2005 pentru intreaga activitate) si alte doua Premii Pulitzer. Totusi, pentru a explica de ce spectacolul Studioului Casandra Cui i-e frica de Virginia Woolf? regizat de Mariana Camarasan (studenta anul IV, specializarea Regie de Teatru din cadul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale", clasa prof. asoc. Cristian Hadjiculea, lect. univ. dr. Nicolae Mandea) este un autentic produs teatral - o revelatie a stagiunii 2006/2007 luata in ansamblu -, se impune o documentare succinta a celor patru personaje si a lumii care le contine.
George si Martha formeaza un cuplu straniu: el are 46 de ani si este profesor de istorie, predand intr-un centru de invatamant superior din New England. Ea - fiica presedintelui colegiului - cu sase ani mai in varsta, este o femeie complexa, activa peste limita ei biologica, atipica, avand in organigrama colegiului o pozitie greu definibila, ce penduleaza intre comitetul de primire/acomodare al noilor profesori veniti si cea de "animal social" al evenimentelor mondene din fiecare sambata seara, cand corpul profesoral se reuneste obligatoriu in casa tatalui-presedinte. Cuplul astfel format, rodat in ani multi de casnicie, expune in mici aluzii si tachinari, in jocuri inocente si acuze grave, in rafuieli personale si gesturi tandre - toata anatomia sociala, sentimentala si fizica a unui contract incheiat intre doi indivizi in care s-a facut abuz de drepturi, de ambele parti, pentru ca acum sa para ca tot ce le-a mai ramas sunt clauzele cu obligatii. Intreaga lor casatorie pare o parada de circ, trecuta in revista fara abtineri in fata unui cuplu tanar, format din Nick - noul profesor de biologie al colegiului, de 30 de ani - si sotia acestuia, Honey - o fiinta fragila, nesigura, inocenta prin autoinstruire, dar constienta de valoarea intelectuala a partenerului de viata caruia ii este mai mult sponsor, prin averea familiei din care provine, si mai deloc partener social sau macar afectiv.
Noaptea in care cele doua cupluri se intalnesc pentru a se cunoaste mai bine se transforma intr-un lung sir de vivisectii, deghizate in jocuri de entertainment, si discursuri deformate de consumul excesiv de alcool. Cele mai intime secrete de cuplu sunt scoase la lumina, de ambele parti, intr-o expozitie murdara de neimpliniri si iluzii, de frustrari si regrete, de ratari la racordarea cu celalalt, motiv pentru care fiecare devine doar un barbat si doar o femeie - situatie in care schimbarea partenerilor devine posibila. Sugerata in text, spectacolul o transforma in realitate, oferind viziunii regizorale un dramatism aparte, fin explorat si condus, astfel ca infidelitatea devine un act necesar pentru reafirmarea iubirii pentru celalalt.
Spectacolul de la Casandra seduce tocmai prin aceasta fina portretizare a personajelor, patru studenti cu varste ce nu depasesc 23 de ani reusind ca fie credibili, reali in pielea unor personaje cu varste cuprinse intre 26 si 52 de ani. "Ne-am raportat la cele patru personaje ale piesei ca la persoane care au existat si s-au confruntat cu acele probleme", explica Mariana Camarasan, regizorul care, in ciuda tuturor incertitudinilor provocate de alegerea acestui text dificil - aparent incompatibil cu posibilitatile de interpretare ale colegilor de la actorie - a ales sa lucreze 16 saptamani la nasterea unui spectacol care din start avea toate datele pentru a nu fi acceptat pe scena Casandrei. Faptul ca spectacolul a convins in momentul vizionarii se datoreaza fiecarui membru al echipei, a carui contributie personala nu s-a marginit la delimitarea sectiilor din care proveneau: Florina Gleznea, Ionut Grama, Sanziana Nicola si Emil Mandanac - actorie, Alexandra Penciuc - scenografie si Mariana Camarasan - regie.
Textul a fost "descoperit" de Florina Gleznea, care, in anul III, a ales cateva scene pentru examenul de specialitate, tocmai din cauza densitatii conflictului ce ii oferea, actoriceste vorbind, o gama larga de posibilitati. Ceea ce a pornit din dorinta obtinerii unei note bune s-a transformat repede in proiect serios. Ionut Grama si Emil Mandanac, parte a distributiei de examen, au cautat sa determine un coleg de la regie care sa-i indrume, iar alegerea a fost Mariana Camarasan tocmai pentru ca se cunosteau suficient de bine si datorita bunei colaborari la spectacolul Regele moare de Eugène Ionesco de la Curtea Veche, realizat in vara lui 2006. Sanziana Nicola a contribuit initial cu procurarea textului original, in limba engleza, pentru ca Ionut Grama sa-si asume o noua traducere.
Prin urmare, aceasta colaborare multilaterala poate este si motivul pentru care spectacolul Cui i-e frica de Virginia Woolf? de la Casandra este un performance care isi depaseste cu mult sfera de spectacol studentesc. Este un spectacol matur, serios, bine construit, inaltat de o scenografie arhitecturala semnata de Alexandra Penciuc (studenta anul IV, UNATC, clasa prof. asoc. Puiu Antemir), a carei viziune spatiala a fixat un interior mulat pe fiecare conflict in parte, deopotriva sufocand si ventiland un camin al carui dormitor e ascuns (pentru a sublinia incertitudinea conjugala parca), dar a carui cada, frigider si sticlarie - pahare si bar - sunt la vedere, din nevoia de a accentua coordonata fizica a existentei personale si de cuplu.
Florina Gleznea, interpreta Marthei, este un extraordinar exemplu de tanara talentata care, fara a se inscrie in linia clasica a studentelor de la actorie, poseda o frumusete aparte pe care scena i-o descopera spectacol de spectacol; fragila in miscari, puternica prin voce - capteaza atentia spectatorului de la prima la ultima replica. Ionut Grama, in rolul sotului George, interpreteaza de asemenea foarte bine un rol ramas fara secrete, studiat atent atat la nivel uman, cat si profesional-artistic. Sanziana Nicola (Honey) si Emil Mandanac (Nick), corecti in joc, isi completeaza stralucit colegii, ridicand cu talentul lor valoarea de ansamblu a spectacolului.
Din pacate, Cui i-e frica de Virginia Woolf? va mai putea fi vazut la Studioul Casandra din strada Franceza nr. 9 doar inca o singura data, in una din zilele lunii mai, dupa care va deveni istorie. Calitatea artistica insa il recomanda ca potrivit pentru orice scena de teatru profesionist din Bucuresti. Sansa spectacolului ar fi ca cineva cu putere de decizie in unul dintre teatrele de referinta ale Capitalei sa-l vada si astfel sa-l salveze, oferindu-l spectatorilor bucuresteni, marele public de teatru fiind in continuare strain de efervescenta scenei Studioului de Teatru Casandra.
