Pe aceeași temă
Cat pierdem! Ce bine nu reusim sa întelegem caderea fotbalului în chiar clipa sa de apogeu aparent. Unde e acum fotbalul, acel joc uluitor de cald si deschis la toate sireturile dramei, riscului si curajului? Undeva, în declinul pe care îl naste orice trecere de la traire la institutie. In golul fastuos al religiilor populare care pierd inocenta cultului si esueaza în fanatisme, fast, miscari colective si, în cele din urma, în vagi angajamente sindicale. Mai exact si mai biologic spus: în relatia care leaga tainic bulimia de anorexie. Fotbalul sarbatorit imens, la Düsseldorf, într-un Congres UEFA de nivel Davos, luceste global ca un neon în jurul Ecuatorului, dar, daca stam sa gandim o clipa, o secunda de prelungiri, ramificarea gigantica a produs inflatie, devalorizare. Bulimia care precede anorexia. Dovezile sunt langa noi, televizate pana la sat. O confuzie mereu reînnoita ne face sa salutam în corporatismul lipsit de limite si umor care a înghitit miezul fotbalului o mare reusita. Adevarul e ca avem cu totii - noi, publicul scriitoricesc sau nu - o atitudine tipica de parvenit. Exultam aproape mitocaneste la asemuirea neavenita a fotbalului global cu lucrurile mari si serioase ale lumii. Si nu mai bagam de seama ca bratele mereu mai dese ale candelabrului dau o lumina chioara. Ce a dat fotbalul orgiastic al Cupelor Mondiale maraton si al Teribilitatii Sale Incomparabile, Liga Campionilor? Pana la urma, un singur lucru: meciuri. Propuneri de împerechere stelara în succesiuni permutabile si nesfarsite: Real-Bayern, Arsenal-Deportivo, Porto-Milan si tot asa, într-o serie care duce direct la Pitt-Jolie, Di Caprio-Winslet si invers. Fotbalul a ajuns o suita de distributii planificate spre spargerea bursei. In fond, din vara anului trecut pana în februarie, vreme de sase luni, dupa o Cupa Mondiala, o jumatate de Liga Campionilor, Cupa UEFA si euro-calificari, am întalnit fotbalul primar, fotbalul neorganizat si nesubventionat psihic, mental si financiar, de doar doua ori. In împrejurari despartite de mii de etaje ierarhice: o data în semifinalele Cupei Mondiale, a doua oara într-un meci infect si înaltator, din calificarile Euro 2008.
Prima exceptie: Cupa Mondiala în porturi si între blocuri
Germania-Italia, în semifinalele Cupei Mondiale, a început si a continuat vreme de 90 de minute în limitele fotbalului modern: un joc de suma tactica nula. Echipele s-au anihilat repede si perfect, au stiut tot despre fiecare miscare a adversarului si au ramas în aceasta suspensie plina de intelect si echilibru, pana în ultima secunda legala de joc a primelor 90 de minute legale de joc. Apoi au urmat prelungirile si, în cateva minute, schelaria moderna s-a prabusit, desirata de impasul pe care îl promiteau propriile-i detalii savante. Cu alte cuvinte, ambele echipe, si Italia mai întai, au înteles ca trebuie sa iasa din rigoare si sa treaca la viata. Altfel nu exista sfarsit si victorie. Au urmat 30 de minute de fotbal fara egal. Alt joc. O cascada înfricosatoare de gesturi nechibzuite si eroice. Contre. Atacuri, asedii fulgeratoare si mantuiri de ultim moment, într-o succesiune insuportabila. Fotbal dezgolit de pretentii, egal cu jocul nemilos si superb de pe plaje si dintre blocuri. O sinceritate totala s-a asezat deasupra dramei din teren si a decis sa-i ajute pe cei temerari pana la sacrificiu. Italia a castigat, atunci, un trofeu mai mare decat Cupa Mondiala, cu doua izbucniri de furie si credinta fanatica: mai întai, Grosso, un fundas încercat, la Palermo, în pietele aglomerate si violente ale Seriei B, a decis ca trebuie sa devina "pulito", curat, apt de o disciplina superioara si a încercat, fara scuze si ezitari, imposibilul. Un sut pe o diagonala lunga, din lateral. Bineînteles, fizica a cedat si mingea s-a dus perfect spre bara care astepta sa devieze îndrazneala spre interior. Dupa cateva minute, a doua mare izbucnire de disperare fertila: Cannavaro a plecat pe o deposedare, transformata în contra, ca un cutit rasucit de o mana furioasa la capatul unei nunti nereusite. Raul si descatusarea erau facute. Dati peste cap de urletul primar al lui Cannavaro, nemtii au facut pasul înapoi si Del Piero a transformat contra lui Cannavaro într-un gol de finete sublima. Fotbalul însusi a izbucnit, atunci, în toata forta sa elementara si uitata, luand în prizonierat toate simtamintele si electrizand. Asa cum o fac, adesea, pauzele muncitorilor din porturi si dupa-amiezele copiilor plecati de la lectii. Ultimele 30 de minute ale meciului Germania-Italia au iesit din fotbalul de croaziera, reciclat si televizat zilnic în sistemul UEFA-FIFA. A fost cu totul altceva. O fuga de sub escorta, spre zona care a inventat fotbalul, din nevoie de joc liber, curaj, întamplare si pricepere.
A doua exceptie: sfanta ambitie a ageamiilor
Fotbalul pur a fost semnalat, înca o data, aproape ca o viziune lipsita de gust, saptamana trecuta pe Stadio Olimpico Serravalle. In San Marino, statul-cartier-enclava italiana, folosit de toata coasta de est a Peninsulei pentru cumparaturi ieftine si de orice echipa în trecere pentru studii de astronomie a golaverajului. Republica Irlanda a sosit convinsa ca va rezolva lucrurile în primele maximum 5 minute, dupa care va umple avionul de bere, în pregatirea unei betii batatorite. Pana în minutul 86, n-a fost asa, dar nici mult diferit. Kilbane a înscris unul din golurile de snooker aerian pe care le reusesc doar locuitorii Nordului ploios. In minutul 86, Manuel Marani a egalat. Aici, în acest minut confuz si muncit, a aparut, iar si fugar, fotbalul desavarsit si enigmatic de care ne îndepartam cu fiecare meci, cu fiecare exagerare care ne îndeamna sa vedem în acest joc mult mai mult decat e de vazut. A fost o faza fara de faza. Marani s-a agatat fara gratie si abilitate de o minge balbaita de centralii irlandezi. Apoi s-a batut cu coatele si cu genunchii, într-un balet îndarjit si dizgratios, ca orice mama care îsi vrea copilul la o scoala mai buna si ca orice ucenic degerat lasat singur în hala sa curete dupa maistrii care s-au apucat, între timp, de o tuica. Marani a pus piciorul în fata, a crezut ca loveste cu latul, dar mingea i s-a izbit de fluierul piciorului si a ricosat în spatele unui irlandez, de unde a sarit înapoi, topaind nelamurita, pana la o noua icnitura a lui Marani, si, mai departe, saltaret, în poarta. Nu a fost nimic memorabil în acest ghem încurcat de gangaveli si sfanta ambitie de ageamiu. A fost doar speranta nerusinata si indiferenta la propria goliciune. Marani si, odata cu el, cei 29.000 de poporeni ai statului sanmarinez au crezut, au vrut si au reusit, în ciuda traditiei si aproape în afara fotbalului. Dar tocmai aceasta sansa onesta lasata de fotbal primitivilor si naivilor pentru a pedepsi indolenta si suficienta mai priceputilor e miezul popular, "democratic" al jocului de fotbal, secretul lui umil si în acelasi timp covarsitor. Iar acest fel de a lasa jocul la îndemana celor saraci cu duhul e tot ce poate fi detestat astazi, cand fotbalul supradimensionat încearca sa fie numai si numai un duel perpetuu de mari puteri, o demonstratie de elitism si supraelitism. E un vis ridicol, subventionat de birocratia UEFA si FIFA, de patronatul marilor cluburi si înghitit hulpav de o multime care crede ca se poate înalta, prin fotbal, comod, la rang de cultura. Instinct general de parvenire, stimulat si speculat rusinos, din clipa în care a devenit clar ca baza sociala uriasa a fotbalului poate fi o fabuloasa piata de afaceri. Presiunea acestei înaltari neavenite continua. Arsenal a ramas singurul dintre cele patru mari cluburi engleze care nu e, înca, proprietatea unui om de afaceri strain în cautare de profit sau de imagine. Chelsea îl are pe incomparabilul Abramovici, parvenitul prin excelenta, trepadusul înnobilat de îndrazneala escrocheriilor si de ora istorica rusa a dezmatului sub paravan democratic. Liverpool e al lui Gilette, miliardar american nici macar informat asupra diferentei de minge între fotbalul american si soccer. În sfarsit, Manchester e a lui Glazer, alt miliardar american, alta indiferenta fundamentala la natura si etosul jocului de fotbal. Arsenal n-are cum sa reziste prea mult. Miliardarul potrivit va aparea la momentul potrivit si, oricum, Arsenal a început o corespondenta de afaceri misterioasa si un schimb de programe nu mai putin misterios cu nu stiu ce club de fotbal american din Colorado. Restul e usor de banuit si va sosi, curand, pe ecranul si în e-craniul de care va slujiti pentru a crede ca tot ce se joaca e fotbal.
Rugby inaccesibil, national, cuminte, eroic, pietros (si fotbal notoriu)
În dupa-amiaza zilei de 21 noiembrie 1920, politia engleza a sosit la stadionul Croke Park din Dublin cu un plan precis: sa filtreze multimea, în cautare de arme si membri IRA. De dimineata, IRA ucisese cativa politisti si era de banuit ca teroristii s-au ascuns în multimea stransa pe Croke Park, la un meci de fotbal gaelic, jocul traditional al claselor de jos, un fel de oina extrema, distractie si cult al nationalismului irlandez. Dezordinea a izbucnit fara întarziere. Undeva, un politist panicat a tras în aer. In alt loc, colegii sai s-au crezut sub atac si au deschis focul la întamplare. 9 morti si 5 raniti. Croke Park, un stadion superb, construit îndraznet, cu tribune aproape verticale, mult înainte de Bernabeu, a devenit, din ziua masacrului, altar nationalist irlandez. Stadionul a fost practic închis oricarui alt joc în afara de fotbal gaelic. Pana în dupa-amiaza însorita de 11 februarie 2007, cand 87 de ani de izolare au fost încheiati de Irlanda-Franta, meciul marilor favorite, în Turneul celor Sase Natiuni la rugby. A fost sublim. Tribuna, ca un cor aprins si incapabil de vorbe mici, a luat Irlanda pe sus si a împins-o pana spre linia de tinta. Ca vechi si naclait spectator de fotbal, m-am simtit mic, rusinat si needucat. In teren, doua echipe de atleti pietrosi n-au avut vreme de cel mai incomplet început de înjuratura. In rugby, cuvintele rostite pe teren sunt reproduse intact de transmisiile televizate. Modelul trebuie evitat, cu orice pret, în fotbal. Daca am auzi ce se vorbeste pe un teren de fotbal, ne-am degrada, pe parcursul unei ore si jumatate, pana în preajma nivelului pre-verbal.
Am deveni, la sfarsit de meci, brute triste si goale. Inca un lucru: daca orice cuvant rostit pe un teren de rugby se aude integral, nici un nume nu sare în ochi. In rugby, nu exista vedete desemnate, exista doar eroism de echipa.
Numele jucatorilor nu e expus pe tricouri. Doar fotbalul a trecut la acest sistem vulgar de întetit notorietatea, reflex mahalagesc si insistenta lipsita de modestie. Irlanda-Franta s-a încheiat cu un scor indiferent. Cine vrea îl poate cauta în ziare, pe Internet sau pe satelit. In teren, a fost vorba de altceva. Ceva deja inaccesibil fotbalului, jocul care tine sa se desparta de nobletea sa originara pentru a deveni o rusine egal distribuita. Globala.
