Numele jocului

Cea mai recentă expoziție a lui Christian Paraschiv, intitulată Sorry!, a avut loc între 29 ianuarie și 22 februarie 2014 la spațiul de artă contemporană Victoria Art Center din București. Întâlnirea dintre o curatoare specializată pe problematici feministe – Olivia Nițiș, un artist preocupat de schimbările politice și context, faimos explorator al organicului și un spațiu de artă care ne-a obișnuit deja cu arta video și instalația, se materializează într-o expoziție despre competiție, șansă și anduranță. 

Jocul despre care se vorbește este unul antagonic, între doi adversari, dintre care, obligatoriu, doar unul câștigă. Lupta celor două individualități exclude echipa și se bazează pe confruntare directă și o doză de noroc. „Omule, nu te supăra!” este „Nu te supăra, frate!”, o variantă umanizată a bine-cunoscutului joc pentru copii. Aceast joc popular, bazat pe competiție și atenție se transformă aici într-o înscenare a unei bătălii malițioase între protagoniști, după cum demonstrează și filmul scurt, intitulat Sorry!, realizat împreună cu Olivia Nițiș, curatoarea expoziției.

“Nu te supăra, frate! este un joc care pornește de la premise de egalitate și fair play, dar care se bazeaza pe limitele hazardului prin aruncarea zarului pentru a-l submina pe partener. Șanse egale, competiție inegală. Varianta apologetică Sorry are mai degrabă rolul unei ironii care disculpă jucătorul care avansează devansându-l pe celălalt. Progres prin regresul vecinătății. Ideologia jocului reflectă paradigma ideologică a capitalismului“, scrie Olivia Nițiș în textul însoțitor.

Diminuând proporțiile, bătălia se duce între curatoare și artist. Femeie vs. bărbat, tinerețe vs. maturitate, recuzită frustă – scaune și măsuță standardizate (de la Ikea) fac posibile cele trei ipostaze ale “jocului” – împărțirea oului, jocul cu zarurile (“Omule, nu te supăra”) și amestecarea sângelui, înfrățirea “de cruce”. Organicitatea oului și dezgustul pe care îl poate provoca acest aliment-simbol, împărțit în mod egal între curator și artist (ce își marchează în scris “teritoriile”) poate semnifica miza atât de mică (cât un ou) pe care o au aceste întreceri dintre oameni pentru posedarea lui aici și acum. Un titlu, un premiu, o recunoaștere sau, pur și simplu, controlul asupra situației. Jocul lui Christian Paraschiv, multiplicat, aparține întregii societăți, la toate nivelurile și profunzimile ei. Înscenarea acestei situații ne este pasată, ca o ștafetă, nouă, celor care privim. Artistul ne observă, din scaunul său răsturnat (rapel la Scaunul artistului, 1987-2013) și sugerează că e doar o chestiune de timp până când cineva va câștiga și altcineva va pierde.

În ceea ce privește relația curator-artist, am observat de mai multă vreme, în proiectele Oliviei Nițiș (și mă refer la expoziții personale, de autor),  câte o documentație fotografică sau video, integrate expoziției, ce înscenează câte o competiție (întrecere simbolică/”bătălie”/skandenberg) între cele două personaje (Artist vs. Curator). Vorbim de poziții de putere, aparent ireconciliabile, ce antagonizează două entități fundamental diferite, prin preocupări sau proveniență, atât de diferite încât nu pot fi comparate și ierarhizate, aici intervenind competiția. Amestecarea uleiului cu apa este mai probabilă ca punerea de acord a celor doi/două, ambii/ambele greu de mulțumit, ce își doresc simultan să aibă ultimul cuvânt. Astfel, intervenția fizică a curatorului în expoziții devine performanță serială și poartă deja o semnătură recognoscibilă.

Expoziția cuprinde lucrări din mai multe etape de creație ale lui Christian Paraschiv, artist român din Generația 80, stabilit la Paris de aproape 30 de ani (1986). Traseul expozițional reface un traseu biografic, reconstituit prin diverse puncte de reper ale primelor etape – Trei desene pe hârtie (1959, 6 ani), amintiri și imagini din 1966-67, pe când artistul avea 13-14 ani – 1967, Sorry! (Paraschiv și Iordăchescu), 1967 sau Fotografie cu intervenție în acuarelă, 1966, câteva lucrări-reper din anii ’70 și ’80 – ambrotipurile din perioada 1977-2008 sau lucrarea Gura (ulei pe pânză, 1978), performance-ul filmat în Polonia, intitulat Negrul este culoarea limbajului (1999), precum și multe lucrări recente (2012, 2013).

În 2007, Mihai Oroveanu, prin Muzeul Național de Artă Contemporană, i-a organizat lui Christian Paraschiv la Teatrul Național, Galeria Etaj ¾, o amplă retrospectivă (cu lucrări din perioada 1977-2007) ce conținea pictură, desen, asamblaje, film și instalații. Arta și, mai ales, bio-arta lui Christian Paraschiv lucrează cu corpul propriu (sau împrumutat), văzut ca scut și armă deopotrivă, orientat sau pus de-a latul, împotriva sau în pofida sistemului. Fie că vorbim despre picturi enorme, realizate ca un puzzle, din multe piese/pânze mai mici, unde pielea și părul sunt mai importante, mai pregnante ca identitatea însăși, sau de colecte de fire de păr, unghii și alte materii organice, ce vin și demonstrează o teorie, nu exemplifică un fapt împlinit, arta lui Paraschiv este o artă mare la propriu, plină, opulentă și dezarmantă, în fața căreia te simți expus unei minuțioase examinări psihologice și medicale. Percheziția mentală, iluzia pe care o creează aceste obiecte ne pun față în față cu propria noastră corporalitate și cu propriile limite, care se situează, ca de obicei, în proximitatea morții. Corpul așezat pe catafalc, fie el eroic sau doar răpus (un fel de La Mort de Marat) este o demonstrație de putere, chiar dacă personajul e în retragere.

Revenind la lucrările recente din expoziție, ele sunt o combinație de critică socială din zilele noastre, după experiențele postcomunismului și a tranziției, cu o nostalgie amară a copilăriei artistului, translată într-un joc crud, cu puține jucării improvizate (vezi pușca cu mațe de porc), dar plin de libertate și risc. Copilăriile de dinaintea erei Internetului, puse în operă, au un decor epurat (soare, câmpuri și mistere) și o complexitate psihologică similare cadrelor din filmele neorealiste italiene, în care personajul și deșertul devin obsesii colective.

Cea mai amară metaforă am regăsit-o în lucrarea România,  realizată din burlane și nuiele, o lucrare din aceeași familie conceptuală cu recentele Articole de interior ale congenerului său  Teodor Graur, în care absurdul domină orice explicitare: un burlan nefuncțional, cu scurgere la ambele capete a fost blocat,  la ambele capete, cu mănunchiuri de nuiele.