Pe aceeași temă
Cartea de debut a Doricăi Boltaşu, Într-o dimineaţă, devreme, apărută la Editura Humanitas, în Colecţia Scriitori români contemporani, îl va surprinde pe cititor pe măsură ce va avansa în lectură: textul e ca un copac pe care îl vezi mai întâi de jos, apoi îi descoperi coroana, care e amplă.
Dacă privim structura acestui volum de proză scurtă, în trei secţiuni, intitulate „Povestiri campestre”, „Povestiri urbane”, „Povestirile Adei” (plus un text scurt, „Ela Gheorghidiu, Jurnal apocrif”, în fapt, un fel de reabilitare a celebrului personaj feminin al lui Camil Petrescu), ne vom imagina că spaţiul de desfăşurare a acestor proze scurte este atât de important, încât duce la o separare a lor în cele trei secţiuni menţionate. În realitate, spaţiul nu are o importanţă esenţială în miza volumului.
Dorica Boltaşu scrie o carte despre femei aşa cum o fac, în alt mod, desigur, Lavinia Branişte sau Ana-Maria Sandu. Are, adică, îndrăzneala să nu construiască o intrigă şi transformă personajul masculin într-unul secundar. Prin urmare, avem o proză care face din personalitatea femeii centrul unic de atenţie al textelor. Nu e puţin, într-o literatură românească în care numărul de scriitoare a început să crească abia în sec. al XXI-lea, iar problematica femeii a fost prea des tratată superficial şi clişeistic.
Eroinele din cartea Doricăi Boltaşu seamănă între ele, chiar dacă unele trăiesc la sat, altele în oraşe mici sau în Capitală. Au ori peste 30 de ani, ori peste 40, nu mai sunt, deci, la vârsta iluziilor, dar nici nu se apropie de bătrâneţe. Sunt femei active social şi care totuşi duc o viaţă precară nu doar financiar, ci mai ales sufleteşte. Dominate uneori de un bărbat care e soţ, partener temporar sau amant însurat, singure, de fapt, în esenţă, femeile Doricăi Boltaşu fac parte dintr-o specie care, spre lauda scriitoarei, nu sunt trimise în imaginea deja comună a femeii distruse de comunism şi de perioada de tranziţie. Autoarea nu repetă scenariul multor romane şi povestiri apărute în ultimii 20 de ani, care evocă realist comunismul şi sechelele sale asupra mentalităţilor şi comportamentelor, fie ele feminine sau masculine.
Nu am putea spune că volumul Într-o dimineaţă, devreme este unul feminist, pentru că puţinele figuri masculine care apar sunt şi ele, în felul lor, destul de nefericite şi nici nu există poveşti „cu teză” feministă. Viaţa mizeră, material şi sufleteşte, a acestor personaje provine dintr-o istorie în care tot neamul a fost mereu sărac, primitiv, obsedat de supravieţuire, chinuit atunci când sufletul lui aspiră spre ceva de dincolo de cotidian.
Aceste femei seamănă cu predecesoarele lor din familie, chiar dacă istoria se mai schimbă de la o generaţie la alta. Dincolo de schimbări sociale şi politice, există o moştenire transgeneraţională care se impune: „De aproape, acel cineva care ar fi vrut să le studieze mai bine ar fi văzut că le unea o expresie de împăcare cu o mare suferinţă, de resemnare, de fatalitate tristă, expresie de care probabil că niciuna nu era conştientă. Fotografia, chiar şi fără să existe, se construia în memoria celulelor fiecăreia din ele…”.
Personajele feminine ale Doricăi Boltaşu păstrează în ele atât amintiri frumoase, în general din copilărie, cât mai ales suferinţe, fără să le analizeze, fără să le arate celorlalţi, abia le descriu uneori pe câteva dintre paginile unui caiet care nu e citit de nimeni, le conţin cu demnitate şi resemnare: „Undeva, în spaţiile infinite ale interiorului meu, lacrimile rămân, credincioase ca soldaţii discreţi care nu te părăsesc niciodată, deşi pot trece ani de veghe în umbră, pe meterezele din ce în ce mai putrede, mai decimate ale sufletului”.
Aceste femei nu cunosc fericirea familială, nici satisfacţia unei reuşite profesionale, au momente de depresie, unele încearcă să se sinucidă şi, cu toate astea, îşi strâng forţele pentru a începe mereu o nouă zi. Arareori, când îşi face o scurtă introspecţie, una dintre eroine evocă ea însăşi, după autoare, ideea moştenirilor transgeneraţionale – „Poate au rămas adânc în mine şi nelămuririle generaţiilor vechi, de ţărani înfometaţi, de lemnari beţivi, de femei moarte la naştere…”-, idee extrem de interesantă, care provine dintr-o ramură relativ recentă a psihologiei şi care ar oferi literaturii o noutate în descrierea comunităţilor mai mici sau mai mari, de familie şi de neam. În final, eroina se gândeşte că adevărata explicaţie pentru sentimentul de ratare o datorează pur şi simplu singurătăţii: „Sau poate că sunt doar nostalgiile mele de femeie care trece către maturitate singură. Ăsta este unul dintre cele mai triste lucruri care i se pot întâmpla unei fete vesele”.
Femeile Doricăi Boltaşu nu sunt iubite, iar lumea în care trăiesc nu e neapărat românească, ci e cea a unei societăţi cu populaţie majoritar săracă şi modernizată târziu şi parţial. Nu avem nimic din „educaţia sentimentală” a romanelor şi implicit a societăţilor occidentale. Din Occident, societatea românească a preluat recent trăsături mai degrabă de postumanism. Jobul are o importanţă majoră în existenţa individului, îi ocupă mai tot timpul şi poate fi oricând pierdut, relaţiile de familie s-au răcit mult, idilele care se nasc sunt mediocre, iar ceea ce se spune despre una dintre eroine este simptomatic pentru toate: „De ceva timp, Aura avea impresia că viaţa ei stă pe loc”. Deşi vorbeşte mult cu colegii de serviciu, se întâlneşte la o terasă cu nişte prieteni, face curăţenie compulsiv în locuinţă, există în ea un gol care nu poate fi umplut şi care, dacă ar fi, ar da sens vieţii, de fapt.
Povestirea „Călătorie în sens opus” ne arată o eroină care evadează în imaginar, însetată de altceva decât de o existenţă în care gesturile sunt repetate mecanic de luni până vineri, fără ca weekendul să aducă o schimbare de fond, o lume în care obiectele contează uneori mai mult decât unii oameni, o lume din care spiritul a cam dispărut. Evadării la mare - din prima proză - a unei tinere ţărănci obosite îi corespunde în această proză dinspre final o evadare în imaginar care tentează să devină permanentă. Călătoriile Adei în imaginar nu sunt promiţătoare de paradis, dar oferă o trăire mai autentică decât letargia cotidiană.
Proza „Cântec târziu de dragoste şi teamă” merge în opoziţie cu „Călătoria în sens opus”, pentru că în ea eroina regăseşte sentimentul atât de fast al bucuriei. Acesta provine din ceva foarte simplu, din amintirile copilăriei în care, iarna, ningea din abundenţă. Cum clima s-a schimbat şi iernile nu mai aduc zăpadă, fetiţa eroinei nu a văzut zăpadă niciodată. Până când minunea se produce, după o pauză de cinci ani. Eroina retrăieşte euforia dată de albul pufos ca pe un dar divin şi se bucură că fiica ei va putea, în sfârşit, să cunoască această minune. Pentru că neaua este percepută ca o minune.
Nu găsim în cartea Doricăi Boltaşu nimic frivol, niciun moment. Eroinele ei nu caută plăcere, ci bucurie. Nu caută să îşi petreacă timpul cumva, ci să trăiască intens şi autentic. De aici şi eșecul, în cele mai multe cazuri.
Povestirile Doricăi Boltaşu vorbesc despre femei deschis, fără pudori, fără prejudecăţi, în afara ideologiilor de vreun fel, vorbesc despre femei nefericite din societăţi care au trecut direct de la sărăcie periculoasă la alienare şi consumism. Dorinţe, spaime, renunţări, toate sunt radiografiate cu înţelegere, dar şi cu rigoare. Nu e o carte doar pentru femei, deşi e în primul rând despre şi pentru ele, este şi o carte pentru bărbaţii care vor să cunoască femeile. O carte care iese din tiparul numeroaselor cărţi scrise de femei în ultimii 10-15 ani şi care era necesară. //
