O arheologie a decadenţei

Una dintre laturile fascinante în accepţiune ficţională a cercetării lui Angelo Mitchievici este reconstituirea, minuţioasă şi picturală, a acelei galerii de portrete fără de care epoca simbolistă românească ar fi imposibil de imaginat.

Istoria ideilor nu poate exista în afara unui continuu efort de reînnoire metodologică. Istoria mentalităţilor, istoria intelectuală, istoria literară, istoria culturală pot fi mobilizate în această direcţie a eclectismului fecund, eclectism care să stea la originea unui salt de sensibilitate şi a detaşării de prejudecăţile înrădăcinate în vulgata academică.

Din această perspectivă, cercetarea monumentală închinată de Angelo Mitchievici decadenţei şi decadentismului românesc ilustrează această nouă şcoală de abordare critică. Nimic prăfuit, nimic pedant în curajul cu care Angelo Mitchievici interoghează un interval ce rămâne central în ecuaţia naşterii modernităţii autohtone. Situată în prelungirea unei tradiţii ce urcă până la Adrian Marino, Paul Cornea, Sorin Alexandrescu şi Adriana Babeţi, cartea lui Angelo Mitchievici poate fi citită ca o naraţiune detectivistă, a cărei miză este redescoperirea unui continent scufundat în uitare. Vorbind despre ceea ce este în mod curent descris drept „simbolism“, Angelo Mitchievici contextualizează dezbaterea românească, încadrând figurile locale în rama unei evoluţii occidentale.

Redaţi acestui mediu originar, scriitorii şi artiştii români încetează de a mai fi simple accidente pitoreşti într-o Românie eminamente agrară. Ei sunt ceea ce contemporanii lor au ignorat, adică parte din tendinţa reflecţiei moderne de a pune în cauză premisele pe care se fondează paradigmele estetice şi ideologice ale secolului XIX. Arheologia intelectuală pe care o realizează Angelo Mitchievici este proba capacităţii acestei metode suple şi erudite de a deschide porţi către trecut, salvând din bibliotecile prăfuite nucleul de sensibilitate ce poate rezona cu sufletul contemporan al debutului de secol XXI.

Pornind de la un cadru conceptual trasat cu rigurozitate, Angelo Mitchievici propune, în paginile monografiei sale, o panoramă a trei decenii de evoluţie intelectuală şi mentalitară românească. „Decadenţa“ şi „decadentismul“ sunt reperele în funcţie de care autorul reformulează, temerar, istoria critică şi intelectuală a intervalului simbolist. Autorul redefineşte instrumentarul cu care lucrează, atent la nuanţe şi la relaţiile pe care mişcarea locală din Vechiul Regat şi apoi din România le întreţine cu spaţiul occidental.

În definitiv, iar aici cercetarea lui Angelo Mitchievici aduce un număr de contribuţii esenţiale, intervalul simbolist românesc este responsabil pentru impunerea unui mod radical diferit de a fi al artistului în context autohton. Simbolismul naşte, influenţat fiind de un cult al morbidităţii decadente, un stil ce face apel la rafinament, cosmopolitism şi culori rare. Este vorba, spre a recurge la o terminologie în vogă acum, de o primă „globalizare“ cu care se confruntă scena culturală românească. Trecerea de la accentul pus pe geniul naţional la idealul unei arte ce recurge la împrumut cultural şi hibridizare este un fapt care nu poate fi ignorat. În doar câ­teva decenii, Bucureştiul şi Regatul experimentează o febră a inovaţiei: noi piste de sensibilitate sunt explorate, iar cinematograful se naşte aducând în scenă un miracol modern. Distanţa dintre Nicolae Bălcescu şi Alexandru Macedonski este frapantă, deşi doar câ­teva decenii despart pedagogia „mesianicilor pozitivi“ de decadenţa simbolistă.

Şi poate că una dintre laturile fascinante în accepţiune ficţională a cercetării lui Angelo Mitchievici este reconstituirea, minuţioasă şi picturală, a acelei galerii de portrete fără de care epoca simbolistă românească ar fi imposibil de imaginat. De la critici de artă la impostori fantaşti, universul care se desenează sfidează, prin policromie, încercare de a reduce la un numitor comun plaja de sensibilitate. Poezia, teatrul, proza, pictura sunt pe cale de adopta gramatica şi vocabularul care ne sunt, astăzi, familiare. Pe acest fundal al tentaţiei şi inovaţiei, Alexandru Bogdan-Piteşti este echivalentul românesc al mult mai ilustrului mag francez Péladan. Se poate spune că, odată cu contribuţia lui Angelo Mitchievici, poziţia canonică a lui Bogdan-Piteşti, ca ferment al modernizării intelectuale în primele decenii ale secolului XX, este consacrată, definitiv. Pecetea sa este una cu adevărat remarcabilă, în măsura în care nimic din ceea ce se întâmplă semnificativ în spaţiul românesc nu îi este străin acestui sibarit extrovertit. Cu arta unui Sherlock Holmes critic, atent la arcanele interpretării, Angelo Mitchievici urmăreşte traiectoria unei posterităţi care este la fel de fascinantă precum existenţa mundană a lui Bogdan-Piteşti. Cel ce epata contemporanii cu orgiile estete în decorul de la Vlaici trece în substanţa ficţiunii, ca efigie a acestui timp care ajunge la capăt o dată cu Războiul de la 1914.

Bogdan-Piteşti este doar unul dintre actorii care populează o scenă vibrantă şi paradoxală. În definitiv, miturile decadentismului românesc intră în imaginarul colectiv, marcând, de cele mai multe ori, profilul intelectual al unor romancieri care se afirmă după 1918. Între textele lui Ioan Adam, vorbind despre Bucureştiul – Sybaris, pe de o parte, şi ficţiunile lui Cezar Petrescu, de la Întunecare la Calea Victoriei, parcursul este documentabil fără dificultate. Paradoxul decadentismului românesc este vizibil în această identitate scindată. El este, simultan, cel ce propune timbrul melancolic–provincial, dar şi cel care descoperă în Metropolă o cetate a lumii moderne, venerată şi temută, în egală măsură. Fidel unei microarmonii a oraşului uitat, trăind sub semnul grădinilor autumnale, decadentismul românesc este vehiculul prin intermediul căruia sincronizarea se produce, generând mutaţii de mentalitate.

Există, în capitolul de final al volumului, o succesiune de lecturi ce reconstituie prelungirea ficţională a acestui timp. Panorama lui Angelo Mitchievici se deschide, simbolic, către o suită de texte ce au în comun obsesia trecerii şi a schimbării. Atât de diferite în aparenţă, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, La Medeleni, Lunatecii şi Craii de Curtea Veche sunt ecouri ale spiritului crepuscular ce trăieşte sub semnul decadentismului românesc. Privirea scriitorilor se întoarce către un „atunci“ care încarcă, mitic. Meditaţia critică a lui Angelo Mitchievici închide, la rândul ei, dosarul unui interval revolut. Din paginile istoriei ideilor se face auzit, discret, un sunet al lumii care a fost. //

// ANGELO MITCHIEVICI
// Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene.
    Sfârşitul secolului al XIX –lea, prima jumătate
    a secolului XX
// Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011