Pe aceeași temă
Catherine Durandin este bine cunoscuta, atat cititorilor francezi cat si romani, pentru numeroasele ei lucrari privind istoria Romaniei, cea mai valoroasa fiind ampla sinteza aparuta sub titlul Histoires des Roumaines (Fayard, 1995) editata si in versiune romaneasca (1995). Dar preocuparea ei principala a fost si este Romania comunista si postcomunista (La Roumanie de Ceausescu, Paris, 1998; Nicolae Ceausescu. Vérités et mensonges d'un roi communiste, Paris, 1990, in versiune romaneasca la Ed. Nemo, 1992; Roumanie un piége?, Paris, 2000).
Dupa Ulysse de Marsillac si Paul Morand, Catherine Durandin este al treilea, iar daca adaugam si pe Frédéric Damé, care se rezuma doar la anul 1906, cel al sarbatoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, ea este al patrulea francez de notorietate care consacra cate o carte istoriei sau descrierii orasului Bucuresti.
O carte despre Bucurestiul de azi si cel din perioada comunista se impunea cu atat mai mult, cu cat istoricii romani nu s-au grabit sa o scrie.
In "amintirile si plimbarile" profesoarei Catherine Durandin, cronologia este inversa, de la prezent, adica al Bucurestiului actual, spre trecut. De altfel, prima parte a cartii este cea mai reusita deoarece cuprinde propriile impresii ale autoarei asupra Bucurestiului, in perioada postcomunista. Strazi murdare, balti, noroi pe timp de iarna si toamna tarzie, o atmosfera irespirabila, mai ales in lunile verii, praf, nori de praf, datorita permanentelor santiere de constructie haotica, renovarea multor case ce apartinusera fostelor elite din perioada interbelica si constructia altora, de gust indoielnic, oricum sfidatoare, ale actualilor potentati, partile comune respingatoare si urat mirositoare ale "blocurilor ceausiste", spre deosebire de interioarele unora dintre apartamentele locatarilor unde fiecare, dupa posibilitati, a reusit sau incearca sa dea locuintei sale un aspect mai civilizat, mai intim, schimband mobila si aducand mai ales baia, cat de cat, la standardele europene, mutarea locului de intalnire a familiei din bucatarie (unde se reunea pe vremea lui Ceausescu deoarece era mai cald) in sufragerie, cu televizoare noi, conectate la cablu, "cartierul Primaverii", cu vile ocupate in continuare de vechea nomenclatura comunista care, pentru a si le pastra, a inventat falsul conflict "chiriasi-proprietari", amintita zona pierzandu-si totusi caracterul de "rezervatie" datorita unor procese in revendicare castigate de proprietarii de drept sau in urma unor noi constructii. Librarii cu carti de toate felurile, multe interzise in timpul dictaturii comuniste iar acum tiparite de edituri prestigioase, Grupul pentru Dialog Social, care, in opinia autoarei, si-a pierdut mult din farmecul dezbaterilor din primul an al constituirii acestuia, magazine de lux, "unde tinere vanzatoare apetisante, in minijupe, machiate ostentativ si fara gust, asteapta clientii care nu vin", "copiii strazii" si ai canalelor, discoteci si baruri de tot felul, inclusiv cu striptease masculin, frecventate de femei bogate, neveste ale unor oameni de afaceri si dornice de "senzatii tari", preparate fast food si localuri Mc Donald's, cel de pe bulevardul Magheru, plin de tineri voiosi si galagiosi, resturi batrane ale elitei interbelice care si-au pastrat vechile maniere elegante in comportamentul cotidian si fara a se mai teme de a-si pune la vedere obiecte de pret pe care reusisera sa le salveze de la confiscare pe vremea atotputerniciei comuniste, enorm de multe automobile, mai ales de provenienta straina, care circula intr-o viteza amenintatoare, haite de caini vagabonzi si agresivi, cazinouri, boli care pana nu de mult fusesera tinute sub control sau eradicate, acum in plina raspandire datorita murdariei si a mizeriei in care traieste o buna parte a populatiei. In fine, imensa Casa a Poporului, ridicata pe vremea lui Ceausescu, cu multe sacrificii materiale si umane, transformata in Palatul Parlamentului, partide politice, ziare, reviste, confruntari aprinse etc.
Asemenea aspecte contrastante ale Bucurestiului postcomunist, detaliate uneori de autoare cu exemple punctuale, sunt descrise de catre aceasta, fara a lipsi rigoarea stiintifica, cu talentul unei scriitoare, caci Catherine Durandin nu a publicat doar carti de istorie, ci si reusite romane, unele tot pe teme romanesti. Cele vazute de autoare in "plimbarile" ei prin Bucurestiul haotic al unei "tranzitii" care nu se mai incheie sunt permanent puse alaturi de impresiile pe care i le-a facut orasul in primii ani ai "domniei lui Ceausescu", cei ai destinderii ideologice, ai unei liberalizari de fatada, ai unei "deschideri" - bine controlata - spre Occident cu valorile sale.
Cea de-a doua parte a cartii nu mai reprezinta nici amintirile si nici impresiile autoarei in urma plimbarilor ei prin Bucuresti, ci istorie.
Cronologia continua sa fie inversa, caci de la Socul prezentului autoarea trece la Bucurestiul comunist. Fara sa intre in detalii, Catherine Durandin, prin trecerea in revista doar a catorva aspecte ale evenimentelor de la finele lui decembrie 1989, da in mod straveziu de inteles cititorilor ca prabusirea dictaturii ceausiste a fost rezultatul unei lovituri de stat si nu a unei revolutii populare. "Amestec complex de conspiratie si improvizatie, de manipulare bine dirijata si de graba isterica", scrie Catherine Durandin. In cateva cuvinte autoarea a reusit sa caracterizeze magistral evenimentele de la finele lui decembrie 1989, denumite oficial, adica de catre conspiratori, "Revolutia Romana".
Urmeaza apoi o comparatie, de-a dreptul socanta, intre lovitura de stat din 23 august 1944 si cea de la finele anului 1989. "In decembrie 1989 si in anii care au urmat, nu s-a facut nici o asemanare intre modul in care s-a prabusit regimul comunist si modul in care s-a instalat la putere in perioada 1944-1947 (...), cu toate ca exista similitudini. (...) Bucurestenii au fost martori la iesirea din anonimat a unor chipuri necunoscute...", sustine Catherine Durandin. In opinia semnatarului comentariului de fata, comparatia este fortata, desi jocul de cuvinte al autoarei este atragator. Intr-adevar lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost rezultatul unei conspiratii, dar nu a unor "chipuri necunoscute", ci dimpotriva, a unor personalitati de marca, foarte bine cunoscute: Regele, Maniu, generalii Sanatescu si Aldea, Niculescu-Buzesti etc. Chiar si Lucretiu Patrascanu, desi reprezenta un partid nesemnificativ pana la 23 august 1944, mai degraba o oficina de spionaj sovietic, ceea ce publicul larg nu stia in momentul loviturii de stat, facea parte dintr-o familie de intelectuali bine cunoscuta din Bucuresti. "Chipurile necunoscute" la care se refera Catherine Durandin au aparut dupa ce conspiratorii au reusit prin forta sa puna capat dictaturii antonesciene, cu speranta naiva de restaurare a unui regim democratic, si mai ales dupa ocuparea Romaniei de catre Armata Rosie. Catherine Durandin include insa, pentru a-si justifica teza mentionata, si anii 1945-1947, anii acapararii puterii politice, prin violenta, de catre comunisti, cu sprijinul pe fata al sovieticilor, ceea ce nu mai constituie insa o conspiratie, ci punerea in aplicare a unui scenariu al Kremlinului, de comunizare a Romaniei si a tuturor tarilor aflate sub ocupatia Armatei Rosii.
Bine documentata si in stilu-i propriu, atractiv, chiar captivant, de exprimare, Catherine Durandin prezinta cititorilor derularea evenimentelor politice din anii in care puterea a fost detinuta de Gheorghiu-Dej cu "baronii" sai, o perioada in care o buna parte a populatiei era dominata de frica, datorita terorii instaurate, iar alta, o minoritate, de ura impotriva fostelor elite ale regimului pe care il reprezentasera, o ura adesea adevarata, imi permit sa adaug, datorita unei continue manipulari prin discursul oficial triumfalist si, in acelasi timp, incitator la violenta, dar in unele cazuri o ura doar mimata tot din cauza fricii. In paginile consacrate acestei perioade, sub titlul Orasul tovarasilor, Catherine Durandin, desi prezinta cititorilor si aspecte ale vietii cotidiene (locuitul "la comun", obiceiul de "a se descurca", epurarile din lumea universitarilor s.a.), pune in prim plan istoria politica din acei ani, insistand asupra rivalitatilor si conflictelor la nivelul noii Puteri, si nu asupra mecanismelor terorii. Desi Securitatea este adesea mentionata, practicile acesteia, cu nimic inferioare celor ale Gestapo-ului, sunt neglijate. Centrele de tortura din beciurile fostului Minister de Interne (cladire ce a devenit ulterior sediul CC al PRM-PCR, iar in prezent al Senatului), din Uranus, de la Malmezon si Calea Rahovei lipsesc din peisajul "Bucurestiului comunist" prezentat de Catherine Durandin, mai precis lipsesc din subcapitolul intitulat Orasul tovarasilor. Lipseste de asemenea temnita de la Jilava, unde a pierit o parte a vechilor elite bucurestene, mai putin a celor din mediile culturale, scriitoricesti si academice care, cu cateva exceptii notabile, s-au adaptat sistemului, ba chiar au colaborat cu regimul "marii terori", alaturandu-se noilor aparuti in viata cultural-artistica. Catherine Durandin a urmarit, de-a lungul intregii lucrari, mai ales viata elitelor bucurestene. Cum vechile elite politice au ajuns, in vremea instaurarii regimului lui Gheorghiu-Dej, la fund, in beciuri sau in pamant, autoarea a fost preocupata mai ales de noua elita, comunista, respectiv de rivalitatile si luptele pentru putere la varful nomenclaturii.
Elitele bucurestene, mai ales cercurile intelectuale, au stat cu prioritate in atentia autoarei si in subcapitolul urmator al cartii, intitulat Orasul lui Ceausescu, deoarece cu acestea ea a venit in contact. Este firesc ca universitara Catherine Durandin, o exponenta a elitei pariziene, sa fie atrasa, preocupata de elita intelectuala a Bucurestiului, pe care ajunsese sa o cunoasca si sa scrie despre aceasta, si nu despre muncitorii din uzine sau despre locuitorii din mahalalele orasului. Din randul noii generatii a elitei intelectuale bucurestene au aparut dizidentii, precum Paul Goma, Ana Blandiana, Ion Vianu s.a. care se afla la locul cuvenit in cartea despre Bucuresti, ce face obiectul acestor comentarii. Dar, in acelasi timp, Catherine Durandin imbina armonios istoria elitelor din Orasul lui Ceausescu cu imagini generalizatoare ale vietii orasului, pe care a reusit sa le reconstituie pe baza unei solide bibliografii. Cozi in fata magazinelor, tot mai lungi pe masura cresterii penuriei de alimente, mersul, in permanenta, pe strada cu cate o sacosa din plastic in mana (femeile mai cochete purtand-o in poseta) pentru a o folosi daca in vreun magazin apare ceva de mancare, bezna pe strazi, energia electrica fiind indreptata spre mastodontii industriali creati de Ceausescu care lucreaza in pierdere, intreruperi de curent electric neanuntate, nu doar in case, unde adesea unii locatari raman blocati in ascensoare, dar si in spitale, cu consecintele unor catastrofe in salile de operatie sau in ingrijirea noilor nascuti, tragedia femeii care, insarcinata, nu-si doreste un copil, in timp ce avortul este interzis prin decret prezidential, suspectarea medicilor banuiti de a face chiuretaje, scene oribile, degradante atat pentru pacient cat si pentru ginecologi, cand avortul totusi se impune deoarece acesta se face in prezenta procurorului si a militianului, o data ce Procuratura si-a "anexat salile de operatie, asistand, in totala ignorare a actului medical si adesea cu un cinism impudic", scrie Catherine Durandin, citand dintr-un studiu al profesoarei Zoe Petre. Librarii in ale caror vitrine cartile de literatura si stiinta dispar treptat pentru a face loc "operelor" tovarasului Ceausescu, "iubitul conducator", spectacole grotesti sub genericul Cantarea Romaniei, zvonuri, vorbe in soapta, ascultarea pe ascuns a posturilor de radio Europa Libera si Vocea Americii, indolenta si mai ales mitocania functionarilor publici, cu atat mai mult, a vanzatoarelor din pravalii, teama de delatiune, mitul Securitatii omniprezente si atotstiutoare, lipsa de speranta a bucurestenilor, singura fiind emigrarea. Toate acestea constituie doar cateva exemple ale imaginilor reconstituite de Catherine Durandin despre orasul lui Ceausescu, "orasul din care se pleaca, orasul deplans", orasul incremenit de frig, pe timp de iarna, si de foame in toate anotimpurile, orasul intunecat la propriu si la figurat.
Cum cronologia ramane inversa, de-a lungul intregii lucrari, ultimul capitol, intitulat Un pic de istorie. Capitala Romaniei Mari, constituie o scurta, dar reusita prezentare a Bucurestiului interbelic si de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial, sub aspect arhitectonic, socio-economic, politic si al vietii cotidiene. Autoarei, o cunoscatoare in profunzime a istoriei romanilor, nu i-a scapat nimic din trasaturile esentiale ale capitalei Romaniei Mari, desi capitolul are doar 30 de pagini. Ma refer, ca atare, doar la cateva "scapari" datorate fugii condeiului. Ion Mihalache nu a fost in fruntea romanilor din Basarabia, intrati in noua politica bucuresteana, el fiind get-beget din "Vechiul Regat" (jud. Muscel). Termenul "populist" din versiunea franceza si preluat fara discernamant in cea romana este inadecvat, tinandu-se cont de acceptiunea actuala a cuvantului. Curentul literar exprimat prin revista Viata Romaneasca, unul dintre exponentii acestuia fiind initial si Constantin Stere, nu are nici o legatura cu ceea ce se intelege in prezent prin "populism", ci s-a numit "poporanism", ceea ce traducatoarea cartii in limba romana ar fi trebuit sa stie si sa foloseasca ca atare. In ceea ce o priveste pe autoare, o buna cunoscatoare a curentului literar (a scris mai de mult si un excelent articol pe aceasta tema) cred ca ar fi fost preferabil sa foloseasca termenul "narodnic", o data ce "poporanismul" nu are un corespondent in limba franceza care sa-i respecte continutul. In fine, Stere nu s-a opus intrarii Romaniei in razboi alaturi de Antanta in calitate de poporanist, ci de basarabean. In plus, el devenise mai de mult membru al Partidului Liberal, iar atitudinea sa progermana a condus la un conflict deschis cu Ionel Bratianu, la autoexcluderea sa din randul liberalilor si, in final, la scoaterea sa din viata politica romaneasca.
In incheiere, o observatie de fond. Autoarea, pornind de la cateva exemple punctuale, generalizeaza cazul si trage concluzia pripita ca marea burghezie, in momentele dramatice ale anilor 1916-1917, nu ar fi fost la inaltime deoarece "pentru a scapa de razboi, isi gaseste refugiu in statiunile balneare ale Crimeii" (p.130). Cel putin in opinia semnatarului acestor randuri, elita de atunci s-a angajat aproape in ansamblul ei, exceptiile fiind de-a dreptul neglijabile, in razoiul pentru intregirea Romaniei.
Aceste cateva observatii de detaliu, menite a face doar unele completari, nu diminueaza valoarea cartii despre Bucuresti a profesoarei Catherine Durandin.
